Psiholog Miruna Stănculescu: Anatomia unei obsesii

Așa ajungem la al doilea element al obsesiei – sentimentul artificial de pierdere. Probabil că vi s-a întâmplat să priviți către cineva care se încăpățânează să ramână legat de o persoană sau de o relație. Dacă da, ați trăit sentimentul privitorului care, din afară nu poate înțelege la ce anume nu renunță persoana obsedată. Fie că, de fapt, nu are nicio relație (pentru că cel sau cea la care se gândește nu e interesat) fie că are o relație care funcționează dezastruos, din afară e foarte greu de văzut ce anume pierde dacă renunță. E foarte greu pentru că, real, nu pierde nimic. Dar, din interiorul obsesiei, persoana ajunge să valorizeze toată investiția de vis, de speranță sau de efort.

Al treilea element este instalarea dependenței. Să recapitulăm. Ai ceva care pare real, în care investești emoții și efort. Ai nevoie să te întrebi dacă persoana din fața ta răspunde cu adevărat eforturilor tale sau e ca și cum ai băga fise la jocurile de noroc. De câte ori mai pui o fisă (un efort, o investiție emoțională) există posibilitatea să fie „jackpot”. Speranța e adictivă. Asta e în regulă dacă e atașată de ceva ce stă în puterea mea. Dar dacă e legată de ceva ce altul poate face, atunci de fiecare dată când pun fisa și trag maneta devine posibil să câștig. Și în obsesii, ca și la jocurile de noroc, nu atât câstigul e adictiv, cât emoția asociată cu posibilitatea de câștig. Dacă n-ar fi așa, la jocurile de noroc, de vreme ce se știe că pe termen lung nu se câstigă, nu ar mai fi nicun mușteriu.

Citeste continuarea: 1 2 3