Pentru că am tot primit întrebări în ultima vreme care adresează situația în care, deși rațional îmi spun că nu e bine pentru mine, nu pot să încetez să mă gândesc la cineva, cred că e momentul să încerc să surprind care e mecanismul prin care ajungem obsedați de o persoană sau de o relație și ce anume putem face să scăpăm din prizonierat. Spun prizonierat pentru că acesta este primul pas al unei obsesii – închiderea legăturii cu realitatea rațională. Hai să vedem cum funcționează. Îl (o) vezi. Te îndrăgostești. Are multe probleme, dar ești sigur(ă) că tu îl (o) poți ajuta. Dacă nu vrea să intre într-o relație, faci eforturi continue de a-i atrage atenția. Dacă vrea, inevitabil, relația e un dezastru dar tu continui să crezi că, oricând se poate întâmpla o minune și eforturile tale vor da roade – totul va fi bine. Dacă până la urmă relația se rupe, fie că nu ai mai putut tu suporta sau că el(ea) a rupt relația, orice va urma în viața ta va fi pus în umbră de imaginea idealizată a lui (ei). Primul element la unei obsesii este, deci, ruperea de realitate. De regulă o realitate care nu ne convine.
Realitatea ar însemna să îți pui niște întrebări dar și riscul să obții răspunsuri incomode. Iubirea adevărată are nevoie de reciprocitate. Relația ta o dovedește? El sau ea răspunde entuziasmului tău relațional? Sau tu faci toată munca și îți proiectezi toate visele și speranțele pe un ecran albastru în care cel din fața ta pare că devine orice îți dorești tu să fie? În ce fel dovedește el(ea) că este implicat(ă) în realitatea relației voastre? Felul în care îți răspunde e real și clar sau e doar ceea ce intrepretezi tu ca fiind posibil? Face vreun efort real de schimbare sau este doar încăpățânarea ta de a spera că ceva se va schimba?
