De ce tratamentele homeopate fac bine sănătăţii

 

Relaţia cu alopatia

Una dintre problemele spinoase atât pentru pacient cât şi pentru medici este relaţia dintre remediile homeopatice şi medicamentele  alopate. În general, fiecare dintre aceste discipline se opune la renunţarea tratamentului prescris iar pacientul este de multe ori derutat, prins între jocul argumentelor (şi orgoliilor, din păcate) fiecăreia.

 

O bună colaborare şi o atitudine corectă din punct de vedere deontologic este de dorit pentru medicii ambelor discipline şi cu siguranţă soluţia cea mai bună pentru pacient.

În principiu este de preferat ca cele două tipuri de prescripţie să nu se amestece decât atunci când este absolut necesar. Medicamentele alopate , în marea lor majoritate, blochează anumite mecanisme fiziologice (receptorii pentru durere; mecanismele febrei sau ale alergiei, inflamaţia etc.) astfel blocând expresia bolilor dar nu neapărat şi cauza lor. Homeopatia acţionează asupra aceloraşi mecanisme dar din altă perspectivă; dacă aceste mecanisme sunt blocate acţiunea ei este  mai redusă. Cu toate acestea, în special în bolile cronice, s-a observat că este posibil de început tratamentul homeopatic în timp ce pacientul foloseşte medicamente alopate, şi că, în timp , un bun tratament homeopatic poate duce la scăderea dozelor alopatice ; aşa este cazul în hipertensiunea arterială, diabetul zaharat de tip 2, în astmul bronşic etc.) La fel ca la copii care au luat multe antibiotice sau la pacienţii cu corticoterapie, în aceste cazuri rezultatele apar mai greu şi mai lent, pentru că organismul trebuie să înveţe să îşi reia patternurile reacţionale depăşite de boală şi puse în paranteză de medicamentele alopate.

 

În cazurile cronice nu este întotdeauna posibil de renunţat dintr-o dată la medicamentele alopatice şi acesta din două motive:

– oprirea medicamentelor alopatice duce la o de-supresie a mecanismelor bolii ceea ce de obicei se manifestă ca o recrudescenţă a simptomatologiei. Mecanismele fiziologice prin care organismul se opune bolii sunt supresate de alopatie şi până să intre sub influenţa remediilor e nevoie de timp;

– pe de altă parte, oprirea medicamentele alopate duce la apariţia şi evoluţia naturală a bolii ceea ce provoacă adeseori o agravare a simptomelor şi înrăutăţirea stării pacientului.

Pe de altă parte, continuarea la nesfârşit a medicaţiei alopate, mai ales când e vorba de doze mari, face aproape imposibilă atingerea obiectivului tratamentului homeopatic, care este vindecarea definitivă, permanentă , pentru că mecanismele care ar duce la această vindecare sunt blocate. De aceea este necesară o atitudine înţeleaptă din partea tuturor medicilor care participă la actul terapeutic şi, cel puţin în cazurile grave, scăderea dozelor de medicamente alopatice să se facă atent şi în măsura în care nu periclitează bolnavul.

În cazul bolilor acute situaţia este oarecum diferită. În principiu, majoritatea bolilor acute pot fi tratate cu succes prin homeopatie, mai ales dacă este vorba de persoane care au o vitalitate bună şi nu au luat recent (sau prea multe) medicamente alopatice. Oricum, medicul curant este suveran să hotărască ce alternativă este mai adecvată pacientului său, iar dacă este vorba de un homeopat, atitudinea sa ţine mai mult de experienţa personală şi de evaluarea fiecărui caz în parte decât de indicaţii generale. Dacă homeopatul ştie că poate rezolva un caz acut prin remediile sale în deplină siguranţă, dacă îşi poate asuma responsabilitatea cazului, să o facă. Dacă simte însă că nu este sigur sau cazul îl depăşeşte este preferabil să recurgă la metodele clasice pentru a evita ca pacientul să fie pus în pericol.

 

Din păcate, atitudinea medicilor faţă de homeopatie ţine mai mult de convingerile personale decât de informare sau ştiinţă. Cei care simt că actuala paradigmă molecularistă şi excesele de medicamente sunt insuficiente sau nocive, medicii practicieni care se confruntă cu cazuri dificil de rezolvat şi greu de încadrat nosologic, chirurgii care văd în fapt  puterile vindecătoare ale naturii, sunt adeseori mai deschişi spre această alternativă blândă, nenocivă şi în concordanţă cu natura. Este adevărat că există suficiente probleme nerezolvate, de principiu,  în legătură cu homeopatia dar cele mai aprigi critici vin adeseori din partea unor medici neinformaţi şi ţin mai puţin de principii cât de opţiunile personale sau de lipsa celei mai elementare experienţe în acest domeniu. În timp  ce lumea ştiinţei şi a informaticii progresează cu paşi repezi şi exponenţial, în domeniul medical funcţionează o anumită inerţie (explicabilă şi până la un punct justificată) care refuză pluralismul şi alternativele. La aceasta se adaugă şi marile presiuni exercitate de înfloritoarea industrie a medicamentelor alopatice, care de multe ori transformă medicina într-un domeniu de consum, lansând pe piaţă – cu multe studii şi o susţinută activitate de marketing – noi şi noi medicamente, care sunt înlocuite după câţiva ani, ca rezultat al unor studii negative. Faţă de această pletoră de medicamente noi, homeopatia vine cu relativ puţine remedii, cele mai multe dintre ele deja istorice,  dar care au în favoare verificarea în timp şi o bună cunoaştere a efectelor lor.

În timp ce medicamentele alopatice sunt din ce în ce mai specializate,  homeopatia  încă aspiră la idealul totalităţii şi integralităţii pe care orice om, bolnav sau nu, şi-l doreşte atunci când este vorba de propria persoană.

 

 

 

Reacţii la remediul homeopatic

Rezultatul ideal pentru orice tratament homeopatic este o vindecare rapidă, uşoară şi permanentă. În cazul afecţiunilor acute aceasta se întâmplă adeseori  atunci când se foloseşte remediul , potenţa şi ritmul de administrare potrivit.

În cazul bolilor cronice inveterate este posibil ca iniţial să apară o agravare homeopatică ce trebuie explicată pacientului: datorită remediului, organismul reacţionează şi încearcă să repună în funcţie mecanismele de eliminare a bolii. Astfel este posibil să apară mici reacţii febrile (semn cert de evoluţie favorabilă de exemplu  la copiii cu astm trataţi alopatic care nu mai fac febră), să apară o extindere iniţială a erupţiilor (adeseori observată în dermatitele atopice sau psoriazis), să apară o restabilire a unor eliminări suprimate (nazale, transpiraţie, leucoree etc.). În general nu trebuie intervenit în aceste agravări pentru că ele se remit de la sine; se intervine doar  dacă e vorba de condiţii realmente grave cu un tratament intercurent, preferabil tot homeopatic, care să nu perturbe prea mult procesul de vindecare. Aceste agravări oarecum benefice trebuiesc deosebite de:

– agravările datorate evoluţiei naturale ale bolii (caz în care apar doar simptomele bolii dar agravate şi care arată că tratamentul homeopat nu şi-a atins ţinta şi trebuie modificat); sau de

– patogeneziile involuntare (la pacient apar simptome noi, induse de remediu) ce arată o mare sensibilitate a pacientului la remediu şi, după caz, fie se aşteaptă extincţia de la sine a simptomelor, fie se modifică diluţia,  fie se antidotează remediul.

Un bun îndrumător pentru a aprecia evoluţia favorabilă a simptomelor sub tratamentul homeopatic este aşa-numita „lege a lui Hering” care afirmă că tratamentul induce o reacţie benefică atunci când afecţiunea „evoluează de sus în jos, de la centru spre periferie şi din profunzime în suprafaţă”.

 

 

Dr. Gheorghe Jurj

Timişoara

Citeste continuarea: 1 2 3