Cand increderea in noi insine lipseste

Inca de mici copii ni se spune sa ne luptam, sa dam din coate, sa scoatem pieptul inainte si sa pornim cu incredere spre… gradinita, scoala, examene, discutia cu prietena ce crede ca va fi parasita (si poate chiar va fi), spre discutia cu seful (da, merit o marire de salariu!) si tot asa.

 

Am cunoscut in viata mea oameni memorabili, persoane cu un caracter exceptional, minti luminate care ar putea sa iti vorbeasca 100 de ani de acum inainte despre viata, menirea noastra pe pamant, suflet, dar si despre finante, investitii, oportunitati… domenii diverse, domenii in care exceleaza. Ce ma uimeste intotdeauna este faptul ca invariabil exista un moment "t" cand, pusi in fata unor decizii importante pentru ei, pentru familia lor, pentru viitor, ajung sa se indoiasca de ei insisi, sa isi puna intrebari de genul: "dar daca nu o sa reusesc totusi?", "dar oare lui X i-o placea ce am facut? nu e prea simplu/elaborat/stiintific/superificial?", "si ce ma fac daca crezand in proiectul meu, el se dovedeste a fi perdant?"… etc… etc… etc.

 

Si ma gandesc atunci: oare indiferent de cat de toba de carte am fi, de cat de talentati am fi, exista in fiecare dintre noi un moment de slabiciune cand ne indoim de valoarea noastra si facem loc microbului numit "teama"? Sau numai anumite persoane traiesc genul asta de framantari? Oare mediul in care traim si am trait ne-a facut sa ne indoim mai intai, inaintea oricarui gand de incredere si reusita? Repet, oameni puternici altfel ajung sa isi puna intrebari… Ajunsesem sa privesc cu atentie la ei pana cand am constatat ca mi se intampla si mie… Da, parca avem nevoie mereu de validarile celor din jur, de parca nu am fi destul de buni in ochii nostri, iar daca altii carcotesc inseamna ca suntem demni de bagat capul in nisip si stat acolo ca sa ne treaca rusinea.

 

Din experienta personala recunosc ca cel putin intr-un domeniu m-am vindecat: fiind iubitoare a artei fotografice, la randul meu privesc cu ochi critici fotografiile celorlalti, chiar si ale celebrilor fotografi si daca nu imi spun nimic sau nu ma ating in afandul sufletului, poate sa fie fotograful numarul 1 al planetei, ca tot nu i-as cumpara opera. As respecta-o, insa nu mi-ar trezi emotii puternice. Asta pentru ca in arta, totul e in ochiul privitorului si in vibratiile ce se transmit catre sufletul lui. La randul meu am avut fotografii apreciate atat de catre novici cat si de cunoscatori intr-ale "pozatului" si am invatat ca nu poti multumi pe toata lumea, ca important este ca in orice imprejurare sa ramai tu si sa nu pretinzi a fi altcineva, caci in final vei suferi. Am invatat sa pierd si chiar daca doare, sentimentul asta construieste in continuare increderea in mine. Iar atunci cand castig nu cred ca toata lumea e la picioarele mele, ci doar ma bucur ca prin ochiul meu am reusit sa bucur sufletele celorlalti.

 

Cum se castiga in final increderea in sine? Tine de educatie, de firea noastra, de imprejurarile vietii prin care trecem? Cum putem face sa cladim increderea si sa spunem adio indoielii in capacitatile noastre?