„De ce ploua?” Pentru ca sunt nori pe cer si sunt plini cu apa. „Si de ce?” Pentru ca apa se evapora, ajunge in atmosfera, se condenseaza, devine grea si cade pe pamant sub forma de stropi. „Dar de ce?” Pentru ca… stai sa ma uit pe Google. Recunosti tiparul? Este o forma de dialog pe care orice parinte il are cu cel mic cand trece prin etapa „de ce”. Etapa „de ce” poate fi obositoare pentru parinti, bunici si pentru orice adult care petrece timp cu copiii care o traverseaza.
Cei mici sunt avizi de informatii, iar parintilor le lipseste de cele mai multe ori tocmai rabdarea de a le furniza pe intelesul lor. Ca adult, ajungi sa te intrebi cate intrebari pe minut poate sa puna copilul, daca exista vreo modalitate de a iesi din bucla intrebarilor, daca este normal sa puna atat demulte intrebari, ce si cum sa ii raspunzi daca pune intrebari mai delicate. Asta este si ironia etapei „de ce”: ca desi, ca parinti, suntem mereu in fata intrebarilor copilului, ajungem sa ne punem si noi intrebari suplimentare. Paul L. Harris, psiholog specializat pe dezvoltarea infantila, a realizat un studiu care arata ca intre varsta de 2 si 5 ani copiii pot pune un total de 40.000 de intrebari. 40.000! Ce zici, mami? Ce zici, tati?
Sunteti pregatiti pentru asa ceva? Raspunsul corect nu este nici da, nici nu, ci TREBUIE! Copilul nu trebuie descurajat sa invete, sa isi doreasca sa afle lucruri noi. Intrebarile sunt parte a procesului evolutiv natural al copiilor, iar rolul lor este sa ii dezvolte cognitiv. Cand sunt mici, copiii descopera si exploreaza lumea prin simtul tactil, vaz, auz si gust. De pe la 3 ani, cand deja se presupune ca vorbesc cat de cat bine, se deschide etapa „de ce, cum, cand”, de parca cei mici ar fi niste mini jurnalisti ai vietii si ne supun pe noi, parintii, unui tir nesfarsit de intrebari, fara mila si fara filtre.
Citeste continuarea pe COPILUL.RO
