Mulți părinți se simt vinovați după ce țipă la copiii lor. Adesea trag concluzia că nu sunt un bun exemplu și că nu pot asigura copilului o educație eficientă.
Mai mult decât atât, de când cu noile direcții de hiper-responsabilitate și standarde de neatins din parenting, unii dintre ei sunt convinși că au produs daune iremediabile copilului. Totuși, lucrurile nu sunt atât de negre.
Este adevărat că țipatul la copil nu este o metodă de disciplinare recomandată: este prea puțin eficient, îl poate răni pe copil, chiar dacă nu-l traumatizează pe viață și este, în primul rând, nociv pentru cel care-l practică. Starea de furie și ieșirile violente ne afectează sănătatea mentală și fizică deopotrivă, pe lângă atmosfera de tensiune și teamă pe care o creăm în jurul nostru.
Nici un părinte nu vrea așa ceva, de aceea trebuie să învățăm să ne modulăm reacțiile, începând cu stăpânirea impulsului de a țipa la cei mici.
Vă este cunoscut scenariul: voi țipând din răsputeri, în timp ce copiii vă privesc cu ochii mari și par să nu înțeleagă ce v-a apucat? Apoi, în timp ce vă simțiți cuprinși de remușcări, ei repetând exact același lucru care v-a scos din minți mai devreme? Cam așa stau lucrurile în realitate: copiii chiar nu înțeleg de ce urli și, de cele mai multe ori, își asumă să te audă din nou, dar să facă tot ce știu ei. Țipetele tale nu sunt o metodă prin care ei să conștientizeze că greșesc sau că te aduc la exasperare.
Pur și simplu fac parte din arsenalul de ieșiri inexplicabile și iraționale, tipice adulților. Se poate întâmpla chiar ca unii mai mititei să te privească înlăcrimați și să-ți arunce: „Ești rea, mami!” Atunci stima față de tine însăți scade subit și te întrebi dacă nu ar trebui să mergi la terapie sau să-l duci pe cel mic la psiholog, ca să-i vindece traumele provocate de un astfel de părinte iresponsabil.
Citeste continuarea pe Qbebe.ro.
