Un barbat tanar a invatat ceea ce este cel mai important lucru in viata de la un vecin al sau. Trecuse ceva vreme de cand Andrei nu il mai vazuse pe batran. Au trecut valurile vietii peste el, liceul, fetele, intalnirile, cariera si viata insasi. De fapt, Andrei se si mutase din oras ca sa isi implineasca visele. Acolo, in valtoarea vietii agitate de zi cu zi, Andrei nu a mai avut deloc timp sa se mai gandeasca la trecut si aproape deloc nu mai avea timp sa si-l petreaca cu sotia si fiul lui. Lucra pentru viitorul lui si nimic nu il putea opri.
La telefon, mama lui i-a spus intr-o buna zi: „Domnul Teodorescu a murit noaptea trecuta. Inmormantarea este miercuri”. Amintirile i s-au inghesuit navalnic in minte ca un film in timp ce statea in liniste gandindu-se la zilele copilariei lui.
„Andrei, ai auzit ce am spus?” zise mama lui.
„Oh, da, mama, sigur, scuza-ma. Da, te-am auzit. A trecut asa de mult timp de cand nu m-am mai gandit la el. Imi pare rau, dar sincer sa fiu credeam ca a murit cu ceva ani in urma”, spuse Andrei.
„Sa stii ca el nu te-a uitat. De fiecare data cand il vedeam, ma intreba ce mai faci, cum o mai duci. Mereu isi amintea de zilele numeroase pe care le-ai petrecut la el, de partea lui de gard, asistandu-l in timp ce il repara sau muncea in gradina”, ii spuse mama.
„Iubeam mult casa aceea a lui„, zise Andrei.
„Stii, Andrei, dupa ce tatal tau a murit, vecinul nostru a stat destul de mult pe langa tine ca sa fie sigur ca primeai influenta unui barbat in viata ta”, zise ea.
„El e cel care m-a invatat tamplaritul”, zise Andrei. „Nu as fi fost in aceasta afacere daca nu era el. Si-a pierdut mult timp ca sa ma invete lucrurile pe care el le considera importante…. Mama, voi fi acolo pentru inmormantare”, a spus el.
Desi era foarte ocupat, si-a tinut cuvantul. Andrei a luat urmatorul avion pana acasa. Dupa inmormantare, cu o zi inainte sa plece inapoi acasa, Andrei si mama lui au trecut pe langa casa vecinului inca o data.
Stand in dreptul pragului, Andrei s-a oprit o clipa. Era ca si cum patrundea in alta dimensiune, parca se deschidea o fanta si putea calatori inapoi in timp. Casa era exact asa cum si-o imagina. Fiecare coltisor de casa si gradina isi pastrase vii amintirile. Deodata Andrei a ramas impietrit.
„Ce s-a intamplat, Andrei?” il intreba mama sa.
„Cutia. Cutia a disparut.”.
„Care cutie??” zise mama.
„Aici era o cutie mica aurie pe care o tinea incuiata pe birou. Cred ca l-am intrebat de mii de ori ce era inauntru. Si singurul lucru pe care mi l-a zis drept raspuns a fost „aici se gaseste ce e mai important pentru mine pe acest pamant”, zise Andrei.
Iar acum cutia nu mai era. Totul in casa si in jur era exact cum isi amintea Andrei, mai putin cutia. Si-a imaginat ca o fi luat-o vreo ruda a domnului Teodorescu.
„Acum nu o sa mai stiu niciodata ce era asa de valoros pentru el in aceasta viata” zise Andrei. „Offf, mai bine sa mergem la culcare. Am un zbor foarte devreme maine, mama”.
Au trecut doua saptamani de cand Andrei s-a intors acasa dupa inmormantarea vecinului mamei sale care isi lasase amprente asa de puternice asupra lui. Venind acasa de la munca intr-o zi, a vazut in cutia postala un biletel. Pe el scria „Ati primit un pachet pentru care era nevoie de semnatura de primire. Nu era nimeni acasa. Treceti pe la oficiul postal in urmatoarele 3 zile”. 
A doua zi dimineata devreme, Andrei s-a dus la posta sa isi ridice pachetul. Acesta arata batranicios si parca ar fi fost expediat acum 100 de ani. Scrisul era de mana si se descifra greu dar adresa expeditorului i-a captat atentia.
A putut descifra „Ion Teodorescu”.
Andrei a luat cutia in masina si a rupt ambalajul. Inauntru, sub ochii lui, era cutia aurie a batranului vecin impreuna cu un plic. Mainile lui Andrei tremurau in timp ce citea biletul dinauntru.
„Dupa moartea mea, va rog sa trimiteti aceasta cutie la Andrei Popescu. Aici se gaseste ceea ce a contat cel mai mult in viata mea.” O cheie mica era pusa in plic langa aceste randuri. Cu inima batandu-i tare si cu lacrimi in ochi, Andrei a deschis incet si cu emotie cutia aurie. Acolo, inauntru, se afla un ceas de buzunar. Trecandu-si degetele incet, fin, peste fata ceasului, ii dadu capacul la o parte.
Inauntru a gasit aceste cuvinte incrustate pe spatele ceasului: „Andrei, iti multumesc pentru timpul tau! Ion Teodorescu”.
„… Lucrul pe care el l-a pretuit cel mai mult … era … timpul meu acordat lui…”
Andrei a tinut ceasul in mana pentru cateva clipe, apoi a sunat la birou si si-a anulat toate intalnirile pentru saptamana urmatoare. „De ce??” l-a intrebat asistenta lui.
„Am nevoie de timp ca sa il petrec cu fiul meu” spuse el.
„A, si, apropos, Alina… iti multumesc pentru timpul tau!”.
Sursa foto vitrina: freedigitalphotos.net
