Parentificarea copiilor sau de ce simt copiii nevoia să aibă grijă de părinții lor?

Cu toții știm, cel mai probabil, din multe studii care s-au făcut în acest sens faptul că dacă un copil împărtășește un atașament emoțional sigur cu proprii părinți, acesta este mai capabil să formeze atașamente sigure în viața de adult. Atunci când vine vorba de maturizare, de creștere emoțională, părinții ne oferă o bază stabilă care ne ajută să explorăm lumea, iar afecțiunea lor și receptivitatea la sentimente și nevoile noastre s-a dovedit că promovează dezvoltarea armonioasă a viitoarei personalități.

A fi un „părinte mic” implică o responsabilitate excesivă sau o povară emoțională care poate afecta dezvoltarea unui copil. Da, este important să ne amintim că o anumită responsabilitate este un lucru bun. Ajutând un părinte ocazional și la nivelul potrivit, îl ajută pe copil să creadă în sine și în capacitatea lui de a fi într-o zi un adult responsabil și asumat. Cu toate acestea, această responsabilitate trece de multe ori pragul unei limite sănătoase și astfel ajungem să vorbim despre ceea ce se numește a fi parentificarea copilului.

Somatizarea la copii, adolescenți și adulți – Cauze, simptome și metode de tratament

Parentificarea prin ochii cercetătorilor

Parentificarea este contrară rolurilor părinte-copil la care ne așteptăm de obicei. Această inversare a rolului poate avea atât consecințe pe termen scurt, cât și pe termen lung, consecințe care pot fi dureroase și trainice. 

Termenul de „parentificare” a fost introdus în 1967 de către celebrul terapeut Salvador Minuchin, care a afirmat că fenomenul apare atunci când părinții deleagă roluri parentale propriilor copii. Ulterior acest termen a fost folosit și perfecționat ca și sens de către Boszormenyi-Nagy și Spark (1973) pentru a descrie o componentă comună a relaţiilor prin care caracteristicile parentale sunt proiectate asupra unui individ. În cadrul diadei părinte-copil, acest proces este adesea perceput atunci când copilul efectuează treburi administrative, casnice sau oferă ocazional sprijin emoțional pentru un părinte și se crede că această dinamică este sănătoasă pentru copil. ”Cu toate acestea, când responsabilitățile devin prea împovărătoare, sau atunci când copilul se simte obligat să preia poziția de adult pentru a menține un echilibru în sistemul familial, parentificarea poate deveni patologică” (Hooper, 2007a, 2007b). Când apare într-un grad patologic, parentificarea este considerată de unii specialiști o formă de neglijare a copilului deoarece împiedică dezvoltarea acestuia prin neîmplinirea nevoilor de bază ale copilăriei. 

Într-o relație caracterizată prin parentificare, părintele nu dorește sau nu poate să își asume responsabilitățile emoționale și/sau fizice care vin odată cu rolul de îngrijitor (Barnett & Parker, 1998). Adultul parental poate delega aceste îndatoriri copilului, sau copilul poate prelua aceste responsabilități în mod voluntar, în ciuda incongruenței între cerinţele de dezvoltare ale acestor sarcini şi etapa de dezvoltare a copilului. Prin intermediul acestei dinamici, copilul învață că oferind îngrijire fizică și sprijin emoțional pe care el, în mod normal, ar trebuie să le obțină de la părinte, el poate susține apropierea emoțională de acesta și astfel anularea unor sentimente de pierdere și anxietate. Copilul deci interpretează aceste angajamente ca fiind necesare și vede nevoile părintelui și a familiei ca având prioritate față de toate celelalte nevoi, inclusiv propriile nevoi. Astfel, diferențierea sinelui este blocată la un nivel foarte profund.

Acest lucru are loc, deoarece copilul percepe intuitiv condițiile nesigure din punct de vedere emoțional și preia responsabilitatea de a oferi îngrijire și sprijin familiei.

Copiii care preiau rolul de părinte se confruntă cu sentimente apăsătoare de anxietate cu privire la nevoile celorlalți și, astfel sunt forțați la o maturizare prematură care echivalează cu o copilărie pierdută.

Cercetările din 2019 care s-au focusat pe analiza dinamicii care se află în spatele procesului de parentificare sugerează că parentificarea poate fi intergenerațională. Aceasta înseamnă că efectele sunt transmise generației următoare. De aici putem înțelege cât este de important să devenim conștienți de tipul relației pe care noi înșine am avut-o cu părinții pentru că aceasta este singura modalitate de a nu o transmite mai departe.

Cercetătorii constată din ce în ce mai mult că, pe lângă schimbarea dezvoltării unui copil, această inversare a rolului poate lăsa cicatrici emoționale adânci până la vârsta adultă. Mulți copii care se află în această situație de a prelua lor de părinte suferă de anxietate severă, depresie și suferință psihologică. Alții raportează că au cedat în fața tulburărilor de alimentație și a abuzului de substanțe. „Simptomele arată similar într-o oarecare măsură, de la leagăn până la mormânt”, precizează Lisa M. Hooper, profesor la Universitatea din Louisville și cercetător proeminent în domeniul parentalității. „Unele dintre aceste comportamente încep în copilărie și devin exacerbate la vârsta adultă”, ne explică ea.„Neîncrederea copiilor în lumea lor interpersonală este una dintre cele mai distructive consecințe ale unui astfel de proces”, scrie Gregory Jurkovic în cartea sa Lost Childhoods: The Plight of the Parentified Child.

Citeste continuarea aici.

linica Aproape – Permite-ți să fii bine!

Tel: 0722187700

Mail: contact@clinicaaproape.ro

Facebook: https://www.facebook.com/clinica.aproape

ID 126711373 © Konstantin Iuganov | Dreamstime.com