Marea găselniță despre noi ca ființe umane, spunea Sartre, este aceea că suntem liberi să ne auto-inventăm, să definim cine vrem să fim mai degrabă decât să devenim orice ar putea dori ceilalți să fim. Dacă îi acceptăm ideea, atunci înseamnă că admitem că definim cine suntem prin ceea ce credem, spunem și facem și nu prin încercarea de a trăi exclusiv conform cu ceea ce ne-am imaginat că vom face. De aceea, atunci când afirmăm că nu mai știm cine suntem sau că ne-am pierdut pe noi înșine, ceea ce vrem să spunem de fapt este că nu ne regăsim în faptele, gândurile sau vorbele din ultima perioadă, că nu mai semănăm cu cine știam că suntem, că nu ne regăsim în viața pe care o trăim. Iar asta se întămplă, de regulă, atunci când facem mai degrabă ce se așteaptă de la noi și mai puțin sau deloc așa cum ne dorim sau ne reprezintă. Deci, ești cu cineva, dar mai ești tu?
Dacă admit că am libertatea de a mă defini, atunci sunt nevoit să admit că e responsabilitatea mea să apăr rezultatul. De ceilalți. Ideea este că da, există pericolul de a fi „dizolvat” într-o relație. Dar lucrul acesta nu se poate petrece decât fie dacă las partenerul de relație să preia controlul, fie îi permit să încerce să schimbe ceea ce mă definește cu ceea ce îl definește pe el. De partea cealalată, apărarea integrității de sine vine cu frica de a nu fi „pedepsit” prin neaaceptare sau abandon. Adică spectrul singurătății.
Curajul de a fi cine sunt înseamnă, în egală măsură, curajul de a păși într-o relație cu capul sus și de a păstra această poziție simbolică. Curajul de a conștietiza care îmi sunt nevoile și dorințele și a le proiecta corect și autentic în relație, fără a mă dezice de ele. Dar asta e teorie, chiar dacă pe jumătate filozofică. Pănă la urmă, cum ajungem practic de la „adevăratul eu” la „nu mai știu cine sunt?”
