Fiecare dintre noi are un critic interior. Însă vocea acestui critic nu este întotdeauna așa cum ar trebui să fie: blândă, plină de compasiune față de sine, conectată la realitățile curente și înțeleaptă. În schimb, criticul din noi e mai degrabă acel “pitic de pe umăr” care ne amintește constant cât de buni am fi dacă… Iar acest „dacă” e întotdeauna altul, mereu mai mare, mereu mai îndepărtat și mai imposibil de atins.
În fața obstacolelor, permitem deseori ca posibilitatea succesului să fie înșfăcată de alții.
Deoarece nu considerăm absolut deloc că suntem potriviți pentru a caștiga. În termeni psihologici, sindromul impostorului este o distorsiune cognitivă care împiedică o persoană să internalizeze orice sentiment de succes, arată un material apărut în jurnalul „Chronicle of Higher Education”.
Sindromul impostorului a fost pentru prima dată identificat în anul 1978 de către psihologii Pauline R. Clance și Suzanne A. Imes. În primă instanță au afirmat că e vorba de o formă de anxietate specifică femeilor. Concluzia inițială a pornit de la faptul că au observat că femeile de succes care veneau la ședințele de psihoterapie își motivau succesul profesional mai degrabă datorat factorilor externi și conjuncturali, chiar dacă dovezile arătau că au reușit prin forțe proprii, de fapt. Clance și Imes au considerat că aceste femei au dezvoltat acest sindrom al impostorului din cauza unor factori precum: stereotipurile de gen, dinamica familiei sau culturală, dar și simptome legate de depresie, anxietate generală și încredere în sine scăzută.
Cele 2 specialiste au definit și prezentat acest sindrom, pe care inițial l-au numit ”fenomenul impostorului”, ca fiind incapacitatea și insecuritatea adulților de a-și recunoaște realizările profesionale și de teama de a fi deconspirați de cei din jur și de a-și pierde, astfel, statutul social. Se percep și poziționează ca fiind niște persoane false și superficiale, ca și cum i-ar fi păcălit pe alții să îi considere inteligenți, capabili sau demni de admirat, așteptându-se să fie „deconspirați” cât de curând, fapt ce le cauzează mult stres, anxietate și îndoieli de sine. Ei pun rezultatele lor pe seama norocului, inocenței sau nepriceperii celorlalți. Tot ce iese pe lângă, adică prost, este, cum altfel, tot din vina lor. Sindromul impostorului este o percepție a persoanei încercată de acest tipar asupra ei.
A conștientiza propria reușită presupune deschidere și internalizarea unor noi perspective și crearea unui spațiu al succesului personal. (Hoang, Queena (2013) “The Impostor Phenomenon: Overcoming Internalized Barriers and Recognizing Achievements”).
Cine dezvoltă sindromul impostorului?
Indiferent de vârstă, educație, poziție ocupată sau nivelul de expertiză, impostura apare ca manifestare a unei inabilități auto-percepute.
Sindromul impostorului e mult mai comun decât ne închipuim, potrivit cercetătorilor, mai bine de 70% din populația adultă este afectată de acest sindrom, se întalnește mai alesîn cazul celor care vor să reușească cu orice valoare și au anumite trăsături comune:
- Autoimpunerea unor standarde imposibil de atins
- Suprasolicitare sau procrastinare
- Frică și vinovăție în legătură cu succesul
- Negarea propriei competențe și ignorarea complimentelor și aprecierilor
- Încercarea de a controla mediul înconjurător
- Autosabotarea propriului succes
- Compararea cu ceilalți și nevoia de a fi special, de a fi cel mai bun
Astfel, aceste comportamente întăresc și mai mult ideea că orice facem este fraudulos.
Sindromul impostorului în formă gravă, neabordat, poate degenera și poate declanșa alte probleme și afecțiuni precum burnout, anxietate sau chiar depresie.
Persoanele care suferă de acest sindrom trăiesc în permanență cu sentimentul de vină sau rusine că nu sunt suficient de buni, dar și cu teama că vor fi “prinsi” și ca totul se va duce de râpă. Aceștia perpetuează o presiune și încordare excesivă, deoarece consideră că fără disciplină nu vor reuși și, în loc să se recompenseze, își fac griji doar pentru următoarea sarcină/proiect.
Cauzele apariției pentru sindromul impostorului
Sindromul impostorului nu este ceva clinic, ci este un tipar psihologic, este, de fapt, un sindrom al unei boli endemice de tip sistemic, existentă în cultura și societatea noastră.
Ne începem viața cu o puternică impresie că oamenii siguri pe ei, competenți și admirabili nu sunt deloc ca noi. Această experiență din copilărie se îmbină cu o trăsătură de bază a condiției umane. Ne cunoaștem pe noi înșine pe dinăuntru, dar alții ne cunosc doar pe dinafară. Suntem constant conștienți de anxietățile și îndoielile noastre interioare, dar tot ce cunoaștem despre ceilalți este ceea ce se întâmplă să ne spună sau facă, iar asta prespune un acces restrâns și editat. Foarte des ajungem să concluzionăm că trebuie să ne aflăm la marginea mai stranie și mai revoltătoare a naturii umane. Dar în realitate eșuăm să ne închipuim că alții sunt la fel de fragili și stranii ca noi. Fără a ști ce îi îngrijorează și îi necăjește pe oamenii impresionanți pe dinafară, putem fi siguri că există ceva. Poate nu vom sti cu exactitate lucrurile pe care le regretă sau care îi rușineză sau pentru care simt vinovăție, dar vor avea anumite sentimente agonizante.
Studiile spun că potențialele cauze pentru sindromul impostorului ar fi:
- circumstanțele de viață din copilăria mică și tipul de parenting sunt foarte importante
- valori familiale precum obținerea succesului prin competiție, accentul pe performanță
- trăsăturile de personalitate, ca perfecționismul, autoeficacitatea și nevrotismul
- eșecul (real sau imaginat) după o serie de realizări poate determina, de asemenea, pe cineva să-și pună la îndoială aptitudinile și stima de sine
Citeste continuarea aici.
Clinica Aproape – Permite-ți să fii bine!
Tel: 0722187700
Mail: contact@clinicaaproape.ro
Facebook: https://www.facebook.com/clinica.aproape
foto: Depositphotos.com
