De ce copiii se poartă urât cu mama? Ce se ascunde în spatele crizelor de nervi de acasă
4. Foamea, oboseala și lipsa timpului petrecut împreună pot amplifica reacțiile
Uneori, motivul pentru care copilul izbucnește imediat după grădiniță este mult mai simplu decât pare. Poate nu a mâncat suficient la prânz, nu a dormit bine sau a avut o zi zgomotoasă. Poate și-ar fi dorit să se joace cu mama, dar imediat după ce au ajuns acasă a auzit: „Schimbă-te, spală-te pe mâini, fă-ți temele și vino la masă”. Din perspectiva adultului, sunt cerințe obișnuite. Pentru un copil deja obosit, ele pot deveni prea multe.
Specialiștii de la Child Mind Institute recomandă ca unii copii să aibă o perioadă de relaxare după școală, înainte de teme sau alte activități solicitante. O gustare, puțin timp liber ori o activitate liniștită pot reduce tensiunea acumulată. Poate copilul vrea să stea zece minute lângă mama fără să fie întrebat nimic. Sau preferă să deseneze, să se joace cu mașinuțele ori să povestească abia după ce a mâncat.
În loc să înceapă imediat cu „Cum a fost la grădiniță? Ce ai mâncat? Ai fost cuminte?”, mama poate încerca o abordare mai simplă: „Mă bucur că te văd. Hai să mergem acasă și să stăm puțin împreună”.
5. De ce cu tata sau cu bunicii se poartă uneori diferit?
Diferența de comportament nu are întotdeauna legătură cu preferința pentru un anumit adult. Dacă mama se ocupă cel mai des de pregătirea pentru grădiniță, mese, teme, baie și ora de culcare, ea este și persoana care trebuie să impună cele mai multe limite. Copilul poate protesta mai des tocmai pentru că interacțiunile cu ea includ numeroase cerințe și tranziții.
În schimb, dacă bunicii îl văd doar câteva ore și își petrec timpul jucându-se împreună, contextul este diferit. Copilul nu are neapărat aceleași responsabilități sau aceleași motive de frustrare. Contează și stilul fiecărui adult. Un părinte poate avea reguli foarte clare, în timp ce altul negociază mai mult sau renunță mai repede când copilul începe să protesteze. Asta nu înseamnă că unul dintre ei este automat un părinte mai bun. Dar diferențele mari între așteptări pot crea confuzie, iar copilul poate învăța să reacționeze diferit în funcție de răspunsul pe care îl primește.
O discuție între adulții implicați în creșterea copilului poate ajuta la stabilirea câtorva reguli comune, mai ales pentru comportamente precum lovitul, aruncarea obiectelor sau refuzul repetat al unor activități necesare.
6. Ce poate face mama când copilul țipă, lovește sau spune „Te urăsc!”?
Este probabil cel mai greu moment al zilei. Mama este și ea obosită, are de pregătit cina, poate trebuie să răspundă la mesaje de serviciu, iar copilul începe să țipe pentru că nu primește ceea ce cere. Primul impuls poate fi să ridice vocea: „Termină odată! Toată ziua ai fost cuminte și acum faci numai scandal!”. Problema este că țipetele adultului pot amplifica tensiunea, mai ales când copilul este deja copleșit.
O abordare mai utilă presupune câteva lucruri concrete.
În primul rând, oprește comportamentul periculos. Dacă cel mic lovește, mușcă sau aruncă obiecte, intervino ferm și calm. Poți spune: „Văd că ești foarte supărat. Nu te las să mă lovești”. Îndepărtează obiectele periculoase și asigură-te că nimeni nu este rănit.
În al doilea rând, folosește propoziții scurte. În mijlocul crizei, copilul are dificultăți să urmărească explicații complicate. „Sunt aici”, „Ești supărat” sau „Vorbim după ce te liniștești” pot fi mai potrivite decât o lecție despre comportamentul frumos.
În al treilea rând, păstrează limita. Dacă ai spus că nu poate primi încă o oră de desene animate, nu schimba regula doar pentru a opri plânsul. Poți recunoaște dezamăgirea copilului fără să îi îndeplinești cererea: „Știu că mai vrei să te uiți. Astăzi timpul pentru desene s-a terminat”.
Când copilul este pregătit, îl poți ajuta să găsească o altă modalitate de a exprima ceea ce simte. „Data viitoare poți să-mi spui că ești supărat, fără să arunci jucăria.” Specialiștii de la Harvard Health descriu această abordare prin conceptul de coreglare emoțională. Adultul își gestionează mai întâi propriile reacții și îl ajută pe copil să recunoască emoțiile și să găsească modalități de a se liniști. În timp, copilul poate învăța să folosească singur aceste strategii.
