Copilul preferat există? 6 semne că unul dintre frați primește mai multă atenție, chiar dacă părinții nu-și dau seama
„Pe el îl ierți mereu, dar pe mine mă cerți pentru orice!” Este o replică pe care mulți părinți cu doi sau mai mulți copii au auzit-o măcar o dată. Prima reacție este, de obicei, să nege: „Nu este adevărat! Vă iubesc la fel de mult!”. Dar dacă, fără să își dea seama, mama sau tata chiar îl tratează diferit pe unul dintre frați? Cercetările arată că favoritismul parental este un fenomen real, iar consecințele lui pot fi resimțite mult timp după ce copiii au crescut. Există însă o diferență între a răspunde nevoilor fiecărui copil și a-l avantaja constant pe unul dintre ei. Iată șase semne care merită atenția părinților.
Într-o familie cu mai mulți copii, lucrurile rareori se împart perfect egal. Un copil are nevoie de ajutor la teme, altul trece printr-o perioadă dificilă, iar cel mic poate solicita mai multă supraveghere. Părinții încearcă să răspundă tuturor acestor nevoi, uneori cu prea puțin timp și prea multă oboseală.
Dar imaginează-ți următoarea situație: doi frați se ceartă pentru o jucărie. Unul începe să plângă, iar mama îi spune celuilalt: „Lasă-i-o lui, că știi că se supără repede!”. A doua zi se întâmplă ceva asemănător. Peste o săptămână, copilului mai înțelegător i se cere din nou să cedeze.
Fiecare episod pare neînsemnat. Privite împreună, însă, asemenea situații pot transmite un mesaj dureros: nevoile unuia dintre copii sunt mai importante decât ale celuilalt.
Există cu adevărat copilul preferat? Ce spun cercetările
Un studiu publicat în ianuarie 2025 în revista Psychological Bulletin, sub egida Asociației Americane de Psihologie (APA), a analizat date provenite de la 19.469 de participanți pentru a identifica factorii asociați cu tratamentul preferențial al copiilor.
Cercetătorii Alexander Jensen, de la Brigham Young University, și McKell Jorgensen-Wells, de la Western University, au constatat că părinții tind să ofere un tratament mai favorabil fetelor, precum și copiilor descriși drept responsabili, organizați și cooperanți. De asemenea, frații mai mari tind să primească mai multă autonomie.
Un detaliu interesant este că atât mamele, cât și tații au raportat tendința de a favoriza fetele. Cercetătorii se așteptau inițial ca părinții să îi favorizeze mai degrabă pe copiii de același sex cu ei, însă rezultatele nu au susținut această ipoteză.
Aceste concluzii descriu tendințe statistice, nu reguli care se aplică fiecărei familii. Studiul nu demonstrează nici că părinții își iubesc diferit copiii. Mai degrabă, arată că anumite caracteristici ale copiilor pot influența felul în care adulții interacționează cu ei.
Iar tocmai aici apare problema: favoritismul nu se manifestă întotdeauna prin declarații de iubire. Uneori, se vede în regulile aplicate, în atenția oferită și în felul în care părintele reacționează la greșeli.
1. Un copil este iertat mai ușor, iar celălalt primește pedepse mai aspre
Doi frați fac aceeași greșeală. Unul varsă sucul pe covor, iar părintele îl liniștește: „Se mai întâmplă, hai să curățăm!”. Câteva zile mai târziu, celălalt copil răstoarnă un pahar și primește o ceartă serioasă pentru că „nu este niciodată atent”. Desigur, reacțiile părinților depind și de context, de vârsta copiilor sau de cât de obosiți sunt în acel moment. Dar dacă diferența se repetă, merită să se întrebe de ce unul dintre frați beneficiază aproape întotdeauna de mai multă înțelegere.
Un copil poate ajunge să creadă că trebuie să fie perfect pentru a primi apreciere, în timp ce fratele său este acceptat chiar și atunci când greșește.
Cercetările despre tratamentul parental diferențiat au identificat asocieri între primirea unui nivel mai mare de ostilitate din partea părinților, comparativ cu frații, și dificultățile de comportament. O meta-analiză publicată în 2024 în Journal of Family Psychology a arătat că diferențele de ostilitate parentală erau asociate mai puternic cu problemele de comportament decât diferențele de afecțiune.
Pentru părinți, întrebarea utilă este: „Dacă fratele lui ar fi făcut exact același lucru, aș fi reacționat la fel?”
2. Unul dintre frați primește mai multă laudă, chiar și pentru lucruri obișnuite
„Bravo, ce deștept ești!”, „Știam eu că o să reușești!”, „Tu întotdeauna te descurci!”.
Aprecierea este importantă pentru copii. Dar într-o familie poate apărea, fără intenție, un dezechilibru: reușitele unuia sunt celebrate, iar ale celuilalt trec aproape neobservate. Poate fratele mai mare are rezultate excelente la matematică și părinții vorbesc des despre asta. Sora lui desenează foarte frumos sau face progrese la citit, dar primește doar un „Bine, foarte frumos” spus în grabă.
Nu înseamnă că părinții trebuie să ofere aceeași reacție pentru fiecare activitate. Contează însă ca fiecare copil să simtă că eforturile și realizările sale sunt observate. Uneori, părinții îl laudă mai des pe copilul care se descurcă bine la școală sau care răspunde rapid solicitărilor lor. Copilul cu dificultăți de învățare, cu un temperament mai sensibil sau cu un ritm diferit poate ajunge să audă mai multe observații decât încurajări. În timp, unul dintre frați poate căpăta reputația de „copilul deștept”, iar celălalt de „copilul care trebuie împins de la spate”. Aceste etichete pot influența modul în care fiecare se vede pe sine.
3. Același copil trebuie mereu să cedeze pentru a păstra liniștea
„Tu ești mai mare, lasă-l pe el!”, „Știi că sora ta plânge din orice”, „Fii tu înțelegător, că fratele tău e mai mic!”.
La prima vedere, asemenea replici par încercări firești de a opri un conflict. Părintele vrea liniște și apelează la copilul despre care știe că va coopera mai ușor. Problema apare atunci când aceeași persoană este rugată mereu să renunțe la ceea ce își dorește. Poate fratele mai mare trebuie să își întrerupă jocul pentru a-l ajuta pe cel mic, să renunțe la programul preferat sau să împrumute o jucărie fără să fie întrebat dacă este de acord. În timp, responsabilitatea de a păstra pacea în familie ajunge aproape exclusiv pe umerii lui.
Diferențele de vârstă justifică unele reguli diferite, dar faptul că un copil este mai matur nu înseamnă că nevoile sale trebuie puse permanent pe ultimul loc. O soluție este ca părinții să intervină asupra comportamentului care provoacă problema, în loc să îi ceară automat copilului mai cooperant să cedeze.
Dacă unul dintre frați ia o jucărie fără permisiune, regula privind respectarea lucrurilor celuilalt poate fi explicată și aplicată indiferent de cine a început conflictul.
