De ce copiii se poartă urât cu mama? Ce se ascunde în spatele crizelor de nervi de acasă
La grădiniță este cuminte, ascultă educatoarea și se înțelege bine cu ceilalți copii. Bunicii spun că este un îngeraș, iar la prieteni se comportă exemplar. Dar când ajunge acasă și o vede pe mama, parcă se transformă. Plânge pentru orice, răspunde obraznic, refuză să coopereze și izbucnește din motive care par neînsemnate. De ce tocmai mama, persoana care îi oferă atât de multă grijă și afecțiune, ajunge să suporte cele mai intense crize de nervi? Explicația este mai complicată decât pare și are legătură cu dezvoltarea emoțională a copilului, oboseala acumulată și relația cu persoanele apropiate.
„La grădiniță nu avem nicio problemă cu el. Este atent, cooperant și respectă regulile.” Pentru multe mame, cuvintele educatoarei sunt greu de împăcat cu ceea ce se întâmplă acasă. Același copil care a stat liniștit la masă și și-a așteptat rândul la joacă poate face o criză de plâns fiindcă mama i-a tăiat sandvișul în două sau i-a adus paharul greșit.
Uneori, schimbarea apare chiar din momentul în care copilul își vede mama. Aleargă să o îmbrățișeze, apoi începe să se plângă, să ceară lucruri și să protesteze la aproape orice propunere. Mama încearcă să afle ce s-a întâmplat, dar primește răspunsuri precum „Lasă-mă!”, „Nu vreau!” sau „Ești rea!”.
Deși asemenea episoade pot fi foarte solicitante, ele nu înseamnă automat că mama a greșit în educația copilului sau că acesta o respectă mai puțin decât pe ceilalți adulți. Comportamentul copiilor se schimbă în funcție de mediu, de solicitările la care sunt expuși și de capacitatea lor de a-și gestiona emoțiile.
1. Copilul s-a controlat toată ziua, iar acasă nu mai are resurse
Imaginează-ți cum arată o zi obișnuită pentru un copil de patru sau cinci ani. Trebuie să se trezească la o anumită oră, să se îmbrace, să ajungă la grădiniță, să respecte programul, să împartă jucării, să aștepte, să asculte indicațiile adulților și să se adapteze permanent la ceilalți copii. Chiar dacă îi place la grădiniță, toate acestea presupun un efort considerabil. Poate un coleg i-a luat jucăria preferată, dar a reușit să nu plângă. Poate ar fi vrut să continue un joc, însă a acceptat să treacă la următoarea activitate. Sau poate s-a simțit copleșit de zgomot, dar a încercat să se comporte conform regulilor.
Când ajunge acasă, toate emoțiile acumulate pot ieși la suprafață dintr-odată. Specialiștii folosesc expresia after-school restraint collapse pentru a descrie această descărcare emoțională care apare la unii copii după o zi în care au depus mult efort pentru a-și controla comportamentul. Conceptul este folosit în educația parentală, deși nu reprezintă un diagnostic medical.
Copilul poate începe să plângă pentru că nu găsește o jucărie, se poate supăra când i se cere să se spele pe mâini sau poate refuza mâncarea pe care o solicitase cu doar câteva minute înainte. Problema aparentă este mică, dar vine după multe ore de solicitare. Psihologii de la Child Mind Institute explică faptul că unii copii își consumă resursele de autocontrol la școală, iar tensiunea acumulată devine vizibilă abia când ajung acasă.
De ce este copilul irascibil după școală: oboseală, foame sau suprastimulare?
2. Mama poate fi persoana în prezența căreia copilul își exprimă mai ușor emoțiile
Există o explicație populară potrivit căreia un copil se poartă cel mai urât cu mama fiindcă lângă ea se simte cel mai în siguranță. Ideea conține o parte de adevăr, dar trebuie înțeleasă corect. Copiii pot manifesta mai ușor emoțiile dificile în prezența unui adult familiar, în care au încredere și de la care așteaptă sprijin. Pentru mulți, această persoană este mama. Pentru alții poate fi tatăl, bunica sau un alt adult care îi îngrijește constant. La grădiniță, copilul poate depune eforturi să se conformeze regulilor. Acasă, unde mediul este familiar, poate renunța la o parte din acest control. Astfel, nemulțumirile și frustrările devin mai vizibile.
Dar asta nu înseamnă că orice comportament agresiv este o dovadă de iubire sau de atașament sănătos. Crizele pot apărea și din cauza stresului, a unor dificultăți de dezvoltare, a regulilor neclare ori a problemelor din mediul familial. Faptul că un copil se descarcă emoțional lângă mama lui poate avea legătură cu încrederea, dar nu este o regulă universală și nici o explicație suficientă pentru orice comportament dificil.
3. Copiii mici nu știu încă să exprime în cuvinte tot ceea ce simt
Un adult obosit după o zi dificilă poate spune: „Am avut prea multe lucruri de făcut, sunt iritat și am nevoie de o jumătate de oră de liniște”. Un copil de trei ani nu are, de obicei, aceleași resurse de exprimare. Simte oboseala, frustrarea sau dezamăgirea, dar nu reușește întotdeauna să identifice emoția și să o comunice. Așa că spune „Nu te mai iubesc!”, aruncă o jucărie sau începe să plângă fiindcă mama nu i-a oferit exact farfuria pe care o voia.Potrivit Academiei Americane de Pediatrie, crizele de furie sunt frecvente în primii ani de viață, în special între unu și trei ani, pe măsură ce copiii învață să își gestioneze emoțiile și să tolereze frustrarea.
Capacitatea de autocontrol se dezvoltă treptat. Un copil mic poate înțelege o regulă atunci când este liniștit, dar poate avea dificultăți să o respecte în mijlocul unei crize puternice. De aceea, explicațiile lungi și întrebările repetate sunt rareori utile în momentul în care copilul țipă și plânge. Mai întâi are nevoie să își recapete calmul, apoi poate discuta despre ceea ce s-a întâmplat.
