Părinții care spun mereu „Am făcut totul pentru tine”. Când sacrificiul se transformă în presiune emoțională
4. Afecțiunea începe să pară condiționată de ascultare
Uneori, presiunea nu vine doar prin reproșuri, ci și prin retragerea afecțiunii. Un părinte devine rece după ce copilul refuză o solicitare. Nu îi mai răspunde la telefon, îl ignoră câteva zile sau îl tratează cu ostilitate până când acesta cedează. Copilul învață astfel că relația revine la normal numai după ce face ceea ce i se cere. Cercetările despre controlul psihologic parental arată că retragerea afecțiunii poate contribui la teama de respingere și la dificultăți în exprimarea emoțiilor.
Un studiu publicat în 2009 în Developmental Psychology a comparat aprecierea parentală condiționată cu sprijinul pentru autonomia copilului. Rezultatele au asociat retragerea aprecierii cu resentimente și dificultăți de reglare emoțională, în timp ce sprijinul pentru autonomie a fost legat de un sentiment mai mare al libertății de alegere. Asta nu înseamnă că un părinte trebuie să fie mereu mulțumit de comportamentul copilului. Poate spune că este dezamăgit, poate impune limite și poate refuza o cerere. Dar copilul are nevoie să știe că o neînțelegere nu îi pune în pericol relația cu părintele.
5. La maturitate, îi poate fi greu să spună „nu”
Un adult care a crescut auzind că trebuie să răsplătească sacrificiile familiei poate avea dificultăți în a refuza solicitările celorlalți. Poate acceptă responsabilități suplimentare la serviciu, chiar dacă nu mai are timp. Poate rămâne într-o relație în care nevoile sale sunt ignorate. Sau încearcă permanent să îi mulțumească pe cei din jur, de teamă că un refuz îi va dezamăgi. Acest comportament poate avea numeroase cauze și nu trebuie atribuit automat educației primite. Totuși, experiențele familiale în care aprobarea este condiționată de ascultare pot contribui la dificultățile de stabilire a limitelor personale.
Pentru cineva obișnuit să se simtă responsabil pentru supărarea părinților, un simplu „Nu pot veni duminică” poate provoca multă neliniște. Se gândește la toate explicațiile posibile, încearcă să găsească o compensație și ajunge uneori să accepte doar pentru a scăpa de sentimentul de vinovăție. Iar relația cu părinții poate deveni obositoare tocmai pentru că fiecare discuție presupune o negociere emoțională.
Dar părinții chiar au făcut sacrificii. Nu merită recunoștință?
Ba da. Eforturile lor merită recunoscute, iar relațiile dintre generații pot deveni mai apropiate atunci când există apreciere reciprocă. Un copil poate înțelege, pe măsură ce crește, cât de greu le-a fost părinților să asigure cele necesare familiei. Poate să le mulțumească, să îi ajute și să fie prezent în viața lor. Dar recunoștința nu este același lucru cu obediența. Faptul că părinții au plătit școala, au muncit peste program sau au renunțat la anumite plăceri nu înseamnă că au dobândit dreptul de a controla profesia, căsnicia, locuința sau toate alegerile copilului ajuns adult.
La fel, autonomia copilului nu înseamnă abandonarea părinților și nici refuzul oricărei responsabilități față de ei. O familie poate discuta deschis despre sprijinul financiar, îngrijirea părinților în vârstă și ajutorul reciproc. Aceste obligații pot exista și în plan moral sau legal, în anumite condiții. Dar ele trebuie deosebite de pretenția ca un copil să își sacrifice întreaga viață pentru a compensa alegerile făcute de părinți. Iubirea și recunoștința pot exista în aceeași relație cu libertatea de a avea opinii și planuri diferite.
