Părinții care spun mereu „Am făcut totul pentru tine”. Când sacrificiul se transformă în presiune emoțională
1. Copilul învață că trebuie să fie mereu recunoscător, chiar și atunci când suferă
Recunoștința este o emoție sănătoasă atunci când apare din apreciere. Dar poate deveni împovărătoare atunci când este cerută permanent. Un copil căruia i se amintește la fiecare conflict cât au muncit părinții pentru el poate începe să creadă că nu are dreptul să fie nemulțumit. Dacă spune că este obosit, aude: „Eu la vârsta ta munceam de dimineața până seara!”. Dacă se plânge că părinții sunt prea severi, i se răspunde: „Alți copii nici măcar nu au ce mânca!”. Iar dacă își dorește mai multă independență, i se amintește cât de mult a costat creșterea lui.
Treptat, copilul poate ajunge să își compare fiecare nevoie cu sacrificiile părinților și să concluzioneze că propriile probleme sunt neimportante. Cercetările despre aprecierea parentală condiționată arată că, atunci când aprobarea părinților depinde de respectarea așteptărilor lor, copiii pot ajunge să acționeze din presiune interioară, nu din convingere personală. Un studiu realizat de Avi Assor, Guy Roth și Edward Deci, publicat în Journal of Personality, a identificat asocieri între această practică și resentimente față de părinți, stări de disconfort emoțional și sentimentul unei obligații interioare. Copilul poate deveni foarte ascultător, dar asta nu înseamnă că se simte și liber să își exprime nevoile.
2. Ajunge să facă alegeri pentru a nu-și dezamăgi părinții
„Mama și tata au investit atât de mult în educația mea. Cum să le spun că vreau să renunț la meseria pe care și-au dorit-o pentru mine?” Pentru unii tineri, alegerea facultății sau a profesiei este însoțită de un sentiment puternic de responsabilitate față de familie. Părinții pot avea motive întemeiate să își dorească stabilitate financiară pentru copil. Problema apare atunci când îl fac să simtă că orice altă alegere reprezintă o trădare. Un tânăr poate continua studii care nu îi plac, poate rămâne într-un loc de muncă nepotrivit sau poate refuza o oportunitate în alt oraș pentru a nu provoca supărare acasă.
La început, aceste compromisuri par o modalitate de a păstra armonia. În timp, pot apărea frustrarea și sentimentul că își trăiește viața după planul altcuiva. Părinții pot oferi sfaturi, pot explica riscurile și își pot exprima îngrijorarea. Dar experiența lor nu le oferă automat dreptul de a decide fiecare etapă din viața copilului ajuns adult. O alegere diferită nu anulează recunoștința față de familie.
Relaţia părinţi copii: Cum să faci faţă momentelor dificile din viaţa de părinte
3. Se simte responsabil pentru fericirea părinților
O mamă spune: „Eu nu am mai ieșit nicăieri de când v-am crescut pe voi”. Un tată afirmă: „Nu mi-am trăit viața, am muncit numai pentru copii”. Aceste lucruri pot fi adevărate. Dar felul în care sunt comunicate contează enorm. Dacă asemenea declarații sunt folosite pentru a obține atenție, vizite, bani sau renunțarea copilului la propriile planuri, acesta poate ajunge să simtă că are obligația de a compensa toate lucrurile de care părinții nu s-au bucurat. La maturitate, poate avea dificultăți să plece în vacanță fără ei, să se mute departe sau să stabilească limite în relație.
Înainte să facă o alegere, se întreabă mai întâi dacă mama se va supăra sau dacă tatăl se va simți abandonat. Un copil adult poate oferi sprijin, grijă și ajutor părinților săi. Dar nu poate deveni singurul responsabil pentru fericirea lor. Părinții au și ei nevoie de prietenii, activități, relații și obiective care să le aducă satisfacție dincolo de rolul parental.
