Prietena noastra, Cristina Ologeanu, scrie pe Blogu‘ mamei incepatoare, cu sinceritate si inteligenta, despre depresia postnatala prin care a trecut. Confesiunile ei de tanara mama suferinda de depresie sunt emotionante si importante pentru orice mama, mai noua, sau cu „state mai vechi„.
Depresia postnatală – o etapă pentru care nu te pregăteşte nimeni şi pentru care nu eşti niciodată pregătită, oricât de informată ai fi pe această temă. Oamenii deştepţi, care se ocupă de studii şi de statistici, spun că aproximativ 75% dintre mămici prezintă simptome specifice depresiei postnatale, imediat după naşterea bebeluşului. Eu aş mai adăuga că nu doar imediat după naştere, ci şi ceva hăt-hăt după. Un caz celebru: Mădălina Manole, despre care s-a spus că s-a sinucis la un an după ce a născut pe fondul unei depresii posnatale târzii.
Dar să revenim la noi, pământenii non-celebri. Mai exact la mine şi la povestea depresiei mele postnatale. Am citit o groază de chestii despre această etapă înainte de naştere, mâncam depresia postnatală pe pâine, eram pregătită să o înfrunt, mă înarmasem mai rău ca Rambo+Terminator pentru acest război. Şi, cu toate astea, l-am pierdut lamentabil. Culmea, conştientă de faptul că piticii din creierul meu nu erau reali, ci rodul depresiei mele. Cu toate astea, nu mi-am putut alunga gândurile negative, nu mi-am putut pune lacăt gurii să nu mai scoată atâtea cuvinte jignitoare la adresa tuturor celor din jurul meu, de la Tibi, la părinţii mei, soacră-mea sau unii prieteni, ori colegi de la muncă. Această spovedanie on-line este modul meu de a le cere iertare pentru că, prin gesturile şi cuvintele mele, i-am jignit şi nu le-am spus cât de mult le apreciez grija şi, mai ales, ajutorul.
Deşi sunt merereu (mai bine zis am fost) stăpână pe emoţiile mele, am controlat până la ultimul detaliu ce cuvinte scot pe gură, de data asta n-am mai reuşit. Acum jigneam, acum plângeam şi, în acelaşi timp, în mintea mea îmi spuneam: “Astea sunt de la depresia postnatală, trebuie să mă controlez”. Dar nu-mi ieşea mereu. Se spune că ajungi la depresie postnatală că, vezi Doamne, te simţi urâtă, că ţi s-a modificat corpul, că nu mai ai formele de dinainte… Bullshit! ca să zic aşa. Atunci când te decizi să faci un copil, eşti conştientă că nu vei mai arăta ca înainte, cel puţin o perioadă. În cazul meu, nu m-a interesat că am luat vreo 25 de kg şi că îmi va fi fff greu să le dau jos. Oricum, niciodată nu am avut corp de top model, ci am fost mereu grăsună. Nu dormitul pe apucate m-a dus la depresie, nu sentimentul de neputinţă în faţa unui ghem care plânge isteric când tu vrei să dormi şi nu-ţi poate spune ce are şi tot ce încerci tu nu duce mereu la liniştirea puiului tău. Nici măcar acuta criză financiară prin care trec nu m-a deprimat atât de tare. Ceea ce m-a afectat e, mai degrabă, faptul că din momentul în care am rămas gravidă viaţa mea s-a schimbat total şi brusc. Şi, ce mă doare cel mai tare: izolarea. De când mă ştiu, am urât izolarea, singurătatea, plictiseala, monotonia. Iar acum le trăiesc pe toate astea. Astea sunt motivele depresiei mele.
A nu mă înţelege greşit: Alexia mă ţine ocupată zi de zi. De la o zi la alta mă uimeşte cu sunetele pe care le scoate, cu gesturile, reacţiile şi progresele ei. Din punctul ăsta de vedere, nu mă plictisesc. DAR, ceea ce mă omoară pe mine sunt rutina zilnică, faptul că, având în vedere că tati vine seara târziu de la muncă, toată ziua suntem doar noi două, pardon, 3 cu Kyra, şi nu am cu cine să schimb o vorbă, cineva care să-mi răspundă prin limbaj articulat. Nu zic, prieteniile virtuale sunt o mană cerească, dar pentru mine, care eram o fire veselă expansivă, care simţea mereu nevoia să aibă casa plină de oameni sau să fie tot timpul printre oameni, e absolut chinuior să mă trezesc izolată de lume, cu care comunic pe net sau la telefon. Şi ce mă uimeşte şi mai tare e faptul că aceşti prieteni virtuali, oameni pe care abia îi cunosc, au întotdeauna o vorbă bună de spus, îi simt mereu aproape şi îmi oferă sprijinul şi afecţiunea de care am ATÂTA NEVOIE.
Ce vreau să spun cu toată polologhia asta?
1. Iar trec printr-o depresie (ah, cât urăsc cuvântul ăsta!)
2. Niciodată nu eşti pregătită să înfrunţi depresia, oricât de stăpână ai fi pe simţirile tale
3. În astfel de momente îţi dai seama cine îţi e prieten şi cine nu
4. Introspecţia şi spovedania sunt două dintre cele mai bune leacuri
Daca ai trecut si tu prin asta, daca stii pe cineva care sufera de depresie postnatala sau te temi ca vei suferi tu dupa ce nasti, vino pe FORUM sa discuti cu prietenele tale despre asta, sa dai sau sa primesti sfaturi. Dupa cum spune si Cristina mai sus, prietenii din mediul virtual iti pot fi de un real ajutor si pot constitui un foarte puternic sistem de sprijin. Special pentru tine am deschis o noua sectiune destinata mamicilor aflate la inceput de drum, adica celor insarcinate si celor cu bebei mici. E important sa stii ca orice problema pare mai usor de depasit cand ai cu cine vorbi despre asta.
Dacă ți-a plăcut articolul și crezi că cineva poate beneficia de informatiile din el, te invităm să ne dai like și share. Îți mulțumim!
Urmărește Sfatulparintilor.ro și pe Facebook și GoogleNews!
