Unul dintre subiectele abordate frecvent in cadrul simpozioanelor despre sportul in randul tinerilor este implicarea parintilor in sport, si, in special, motivatiile acestora. Aici si in alte medii, cand parintii sunt intrebati care este motivatia lor de a-si aduce copiii la antrenamente sportive, raspunsul este in mod normal legat de placere, de invatare a valorilor pozitive sau de adoptarea unui stil de viata sanatos. Cu toate acestea, acest lucru nu inseamna ca alte „motive secundare” uneori „ascunse” pot fi prezente si de fapt le influenteaza puternic comportamentul.
Aceste alte motive pe care le-am vazut, au mai mult de-a face cu „succesul in sport”, „sa impart pasiuni comune cu copilul meu” si satisfacerea „ego-ului mamei si tatalui”. Asadar, chiar daca multi parinti subliniaza faptul ca vor ca ai lor copii sa se bucure de sport, sa fie sanatosi, sa socializeze si sa se dezvolte ca persoane prin participare, ei recunosc, de asemenea, ca sunt condusi si de sansele ca acesta sa castige, sa iasa in evidenta sau sa faca sport la nivelul elitei. Alti factori suplimentari sunt faptul ca pot participa in mod indirect la competitii sportive, ca al lor copil poate atinge niveluri pe care nu le-a reusit el, sa fie mandri de fii si fiice si chiar sa se laude cu ei.
Citeste si: De ce fac copiii sport?
In acest sens, unul dintre parintii care au participat la o masa rotunda a unui simpozion pe teme de sport, a comentat: „poate parintii vor cu adevarat sa castige, dar copiii nu sunt atat de deranjati”. Un tata sincer care a verbalizat ceea ce simt multi altii, dar le este prea frica sa spuna cu voce tare. Evident, chiar daca succesul sportiv poate sa nu fie motivatia principala, este totusi un motor foarte puternic si va avea un impact notabil asupra a ceea ce spun si fac parintii. De exemplu, copilul pierde un joc si parintii se enerveaza, ii invinovatesc pentru ca nu muncesc suficient de mult sau gasesc tot felul de scuze externe; iar cand lucrurile nu merg bine, il preseaza pe copil sa lucreze mai mult, il critica pe antrenor etc.
Pe de alta parte, motivatia de a „impartasi pasiuni comune cu copilul tau” poate fi foarte benefica daca parintii se asigura ca se bucura de o pasiune comuna si isi ajuta copilul in tot ceea ce ar putea avea nevoie, dar fara a depasi limita a ceea ce este responsabilitatea. Atunci cand aceasta motivatie nu este tinuta sub control, este foarte probabil ca parintii sa inceapa sa interfereze cu slujba antrenorului si sa inceapa sa joace un rol mult mai important, avand intotdeauna o parere, antrenand de pe margine si, in general, presand si controland copilul in exces. Acestia sunt parintii care urmaresc meticulos dieta copilului, modele de somn etc. Ei stabilesc, de asemenea, obiective pentru fiecare meci, filmeaza totul, pastreaza inregistrari ale performantelor, ofera o multime de sfaturi etc.
Exista o linie foarte fina intre a fi sustinator si a dori sa impartasesti copilului o experienta uimitoare precum sportul si a-ti lasa propria implicare sa devina principalul motor care eclipseaza toate celelalte motivatii.
Ceva similar se intampla atunci cand ego-ul parintesc este unul dintre principalii factori motori.
El tinde sa nu fie prezent de la inceput sau sa fie foarte influent, dar in multe cazuri, uneori fara ca parintii sa-si dea seama, poate avea o influenta masiva. Stim cu totii parintele caruia ii place sa se laude cu priceperea sportiva a copilului sau. Ei hranesc in mod constant asteptari nerealiste pentru copilul lor, care mai devreme sau mai tarziu se pot intoarce sa-i bantuie sub forma frustrarii, a vinovatiei, a stimei de sine scazute etc.
In multe cazuri, parintii nu pot vedea sau nu vor sa vada acesti factori suplimentari care, in termeni simpli, sunt legati de vointa acestor parinti de a trai sportul copiilor lor la prima persoana ca protagonist principal. Nu exista nicio indoiala in mintea mea ca sensibilizarea parintilor la aceste probleme, astfel incat sa poata face un pic de auto-reflectie despre ceea ce cauta in participarea copiilor lor la sport este primordiala. In acest fel, ei ar fi mai constienti de aceste „motive ascunse” si ar fi mai probabil sa le poata controla (da, uneori cu ajutorul profesionistilor In psihologia sportului)
Pe langa motivatia negativa, emotiile necontrolate au o mare influenta in sportul pentru tineri. De fapt, intr-un sondaj de 1500 de persoane, punctul la care au cazut cu toti de acord, a fost ca, „parintii trebuie sa invete sa-si controleze emotiile”. Sportul, datorita naturii sale, este o activitate foarte emotionala. Daca pe deasupra, copilul tau este implicat, lucrurile se ingreuneaza si mai mult. Si daca esti motivat puternic de succes sau de mesajul propriului ego, este si mai rau. Majoritatea parintilor sufera urmarindu-si copiii in competitie si aceasta suferinta este un alt ingredient de care trebuie sa tinem cont.
In mod similar, parintii nu au cunostinte despre sport, consecintele furnizarii unei experiente sportive personale mai bune sau mai proaste, impactul propriului comportament, feedback-ul limitat asupra propriei experiente sportive necesita o analiza atenta. Lipsa informatiilor poate explica multe comportamente negative ale parintilor si, de fapt, atunci cand parintii primesc aceste informatii, multe dintre aceste comportamente dispar sau devin mai putin frecvente. Daca parintii invata sa-si controleze motivele si emotiile, rezultatele sunt si mai bune.
Din pacate, multe cluburi si scoli sportive isi ignora in continuare responsabilitatea de educatori ai parintilor sportivilor lor. Ei cred ca ignorandu-i, tinandu-i departe, pot avea o „viata usoara” si „rezolva problema” de a avea parinti care vor sa afle mai multe, dar sa inteleaga putin. Parintii pot fi o „durere in gat”. Copiii continua sa „indure” parintii lor neinformati.
Multi tineri sportivi afirma ca „discutia in masina dupa joc” pe care parintii lor le ofera pe drumul spre casa este o experienta foarte negativa.
Parintii o fac cu cele mai bune intentii, dar le-a explicat cineva cat de ineficiente si contraproductive pot fi aceste discutii la „cald”? Pentru ca se intampla in masina, departe de locul clubului, antrenorii si directorii prefera sa creada ca nu se intampla sau ca nu are nimic de-a face cu ei.
Dar acesta si alte „monologuri nepotrivite” pot avea o influenta foarte negativa asupra performantei unui sportiv. Ignorarea acestei probleme si pasarea vinei la parinti este calea usoara; mult mai usor decat acceptarea responsabilitatii de integrare si educare a parintilor in cadrul clubului. Aceasta este solutia celor care „gandesc putin”. Dar daca „Gandim maret” cu adevarat, in convingerea ca sportul poate fi un instrument pentru dezvoltarea personala pe care dorim sa-l maximizam, trebuie sa recunoastem importanta parintilor si sa-i aducem in fata; ajuta-i sa inteleaga problemele cheie si ajuta-i sa contribuie. Aceasta implica organizarea de activitati adecvate pentru parinti, ca un alt element al experientei sportive a copiilor. De asemenea, trebuie sa mentinem canale de comunicare pozitive si regulate, sa nu ne confundam cu acele pliante ridicole si amenintatoare cu „10 porunci” „ce sa nu facem”.
Parintii sunt o piesa fundamentala pentru a ne asigura ca sportul isi poate indeplini obiectivele ca instrument educational in timpul copilariei si adolescentei. GANDIM MARET?
Imagine de janeb13 de la Pixabay
Imagine de Keith Johnston de la Pixabay
