E un lucru arhicunoscut că procesul de divorț e toxic pentru întreaga familie, nu numai pentru partenerii de relație. Este, deci, o decizie ce are nevoie de asumarea responsabilității și de cântărirea cu grijă a argumentelor reale, pro și contra. Într-o lume ideală, divorțul ar trebui să marcheze formal, legal și – implicit – rațional sfârșitul unei relații. Dar oare de câte ori se întâmplă acest lucru? Am auzit, și nu o singură dată, întrebarea “ce înseamnă divorțul pentru un copil”. Răspunsul meu a fost de fiecare dată “ce fac părinții lui din el, voi ce planuri aveți?”
Indiferent ce ai face ca părinte, un divorț va fi traumatic. Și pentru parteneri și pentru copil. Dar dacă ați ajuns la concluzia responsabilă și rațională că statul în relație era mai traumatic decât divorțul atunci e tot responsabilitatea voastră, a părinților să vă asigurați că traumatismul pentru copil va fi minim. Mie îmi place să spun că despărțirea cu năbădăi e pentru adulții fără copiii. Așa e viața, nedreaptă. Dreptul la despărțirile cu deranj se pierde atunci când devii părinte. Lucru ce cred că ar fi util de trecut în contractele pre-nupțiale (fie ele fomale sau doar morale).
Așadar, ce are de făcut un părinte responsabil, odată ce a decis că o ruptură a relației (formală sau nu) este singura soluție? În primul rând să înțeleagă că decizia aparține părinților. Așadar copilul nu are de ce să fie cooptat într-una dintre tabere. Altfel, copilul va pierde părintele din tabăra adversă de două ori: o dată la divorț și a doua oară când află că e un ticălos. Știu că uneori comportamentul taberei adverse nu e ușor de gestionat. Dar hei, nu cel mic e responsabil de alegerea de cuplu. Tu ai decis. Deci, este tot responsabilitatea ta să gestionezi cât poți mai departe de copil lucrurile neplăcute la despărțire. Politica de “vorbă bună” se aplică și pentru celealte persoane semnificative din tabăra adversă (bunici sau alte rude care sunt importante pentru copil).
Citeste continuarea: 1 2
