„Critica este unica formă validă de autobiografie”, spunea Oscar Wilde. Corect, dar nu de ce ați crede ci pentru că actul de a critica spune mai multe despre cel care critică decât despre cel care este criticat. Doar că de obicei nu prea apucăm să ne uităm la cel care critică pentru că ne atinge în două puncte vulnerabile. Primul este acela că scopul criticii este acela de a obține altceva de la noi decât suntem pregătiți să oferim (și nu ne place deloc să pierdem din libertatea de a fi cine vrem). Cel de-al doilea este că atunci când suntem criticați ne simțim devalorizați (și nu ne place deloc să ne pierdem din valoarea personală). Care este psihologia criticii? Și, de vreme ce nouă nu ne place, de ce o facem altora?
Critica este o modalitate eficientă de apărare. Deși rareori ne exprimăm adecvat, nu criticăm o persoană ci ceva ce persoana spune sau face. Avem deci nevoie să interpretăm ceea ce face celălalt ca fiind împotriva noastră pentru că ne încalcă valorile, ne pune în pericol ordinea lucrurilor, ne pătează imaginea sau orice altceva. Ceea ce face important ca atunci când sunt criticat să încerc să aflu care este, de fapt, problema emoțională sau practică a celui care mă critică. În plus, criticile se iscă mai ales ca un comentariu la o diferență apărută sau percepută ca fiind acolo, dintre mine și cel care mă critică. De asta mai spun eu, că uneori, după ce te uiți la care sunt diferențele dintre tine și criticul tău, critica devine brusc o veste bună.
