“In viata ai parte si de rahaturi!”. Am vazut mesajul acesta pe un perete si mi-a ramas in minte. Se potrivea perfect cu starea mea de atunci.
Azi, cand mai citesc ce scrie prin ziare, imi repet aceasta fraza: “In viata ai parte si de rahaturi!”.
Sunt niste cuvinte profunde si foarte adevarate.
Nici nu deschid bine telefonul ca aplicatia de stiri imi trimite mesaj: “Tragic. Doua mame si 6 copii au murit intr-un accident!”.
M-am simtit ca in fata unei gauri de iepure. Sar in ea sau nu?! Aveam de ales: continui sa citesc despre toate nenorocirile din lume sau caut ceva mai frumos?
Cu totii avem de ales. Ne concentram asupra rahatului sau cautam miracole. Ne aruncam in intuneric sau cautam lumina. Ambele sunt acolo: si rahatul, si miracolul.
De multe ori in viata mea am ales rahatul. Uneori, inca o mai fac. Raman ancorata in vechile modele, in frici, in griji. Asa am invatat de la ai mei. Asa am vazut la altii. Asa fac si eu.
Insa concentrarea pe miracol poate fi un exercitiu pe care sa-l facem cu totii. E un obiecei pe care ar trebui sa-l cultivam in societate. Astfel incat sa ne dam seama rapid ca avem de ales.
Sunt sigura ca daca am fi invatati ca avem de ales, ne vom putea concentra mai usor.
Dar, in multe cazuri, credem ca nu avem de ales. Urmarim hipnotizati stirile tragice, ne lasam mintile sa orbecaie in intuneric, ne facem griji. Ne resemnam si traim in situatia data.
DAR, avem de ales!
Acum doi ani si ceva, miracolul a aparut in viata mea. Era atat de evident, incat n-am avut nicio sansa sa-l ratez. Chiar si daca voiam.
Totul s-a schimbat in mine. A fost momentul in care am stiut ca nu mai sunt o victima a stirilor, ca am de ales.
Era 4 dimineata, la inceput de vara. Suna telefonul. Ca parinte, sa ridici telefonul la 4 dimineata, si sa-ti auzi copilul plangand panicat e ceva ce-ti opreste inima. Am intrebat ce se intampla. Copilul meu imi dadea franturi de informatii: ambulanta, copil, zi frumoasa pe lac.
Povestea adevarata era cam asa: Mai multe familii erau la picnic pe malul lacului, iar fiica mea era baby-sitter la o fetita de trei ani. Cand se pregateau sa mearga sa inoate, o mama a inceput sa tipe pe mal ca fiul ei de 7 ani este de negasit. Se temea de ce e mai rau. Ca s-a inecat.
Primul miracol: pompierii erau deja acolo, si o asistenta medicala, si salvamari.
Al doilea miracol: La aproximativ 10 minute, unul dintre cautatori a gasit baiatul cu fata in jos, la o adancime de 1,5 metri, inconstient. Au inceput imediat procedurile de resuscitare si l-au dus la spital. Nimic nu arata bine.
“S-a inecat! Am vazut cum l-au scos din apa!”, plangea fiica mea si cuvintele imi rasunau obsesiv in minte. Si au fost in mintea mea zile la rand. Cautam in ziare la rubrica decese sa vad vreun anunt. NIMIC! Tristetea fetei mele ma bantuia.
Tragedie, moarte, accidente, rahaturi. Toate se intampla in viata. Stim ca sunt, stim ca fac parte din viata. Cu toate acestea, am vrea sa ne tinem copiii departe de ele. Am vrea sa-i tinem intr-un glob de cristal in care sunt numai veselie, bucurie, iubire si imbratisari. Ca sa fie fericiti.
Dar nu putem controla totul. Nu putem controla ce ni se intampla noua sau altora. Doar putem spera, ne putem ruga sa fim sanatosi.
Putem spera sa nu fim martorii unor tragedii.
Dar nu avem cum. Nu e zi in care sa nu auzim ca X (vedeta sau cunoscut) s-a sinucis, ca Y (vedeta sau cunoscut) are cancer, ca un adolescent a murit intr-un accident auto. Moartea face parte din viata. Nu ne putem proteja de ea, nu o putem controla.
DAR, poate ca nici nu trebuie sa incercam. Poate, ca de fapt, ideea este cum raspundem vietii si cum ne traim viata.
Putem alege sa iubim, sa vedem miracolul ca suntem in viata, sa fim recunoscatori ca sunt suntem sanatosi.
Timp de sase saptamani, fata mea a suferit. Nu isi putea scoate din minte imaginea copilului mort. A plecat intr-o vacanta de trei saptamani, sperand ca va putea sa uite acea imagine cumplita.
Mi-a venit ideea sa vorbesc cu familia de a carei fiica a avut grija fata mea. Sa vad daca nu cumva stiau ceva despre ce s-a intamplat apoi. Mi-au spus ca, in mod miraculos, baietelul a supravietuit si ca este perfect sanatos!
Ei, asta da MIRACOL!
Si, totusi, timp de 6 saptamani, fiica mea a ales sa stea in “mizerie”, in intuneric, suferind ca baiatul a murit. DAR el era VIU!
Baiatul, Nicholas, este miracolul la care ma gandesc de fiecare data cand sunt iar in rahat.
E adevarat, in viata sunt si rahaturi. Dar daca tii socoteala, vei vedea ca sunt mai multe miracole decat tragedii. Si cu cat te concentrezi mai mult pe miracole, cu atat vei vedea mai multe, cu atat des vei fi martorul unor fapte uimitoare.
Data viitoare cand esti in rahat, gandeste-te la Nicholas! Eu asa fac!
Autor: Beth Mund, coautoarea cartii “Cum sa traiesti dincolo de frica”. Opoti urmari pe blogul inspirational Alternative Perspective.
Sursa: elephantjournal.com
