De ce face copilul meu asta? De ce nu ascultă? Și tu crezi ca ești sabotat de copilul tău?
Poate te întrebi ACUM: „De ce face copilul meu asta? De ce nu ascultă? De ce e furios? De ce e trist, confuz, retras, dependent de telefon, mâncare, aprobare?”
Poate îl vezi cum nu vrea să meargă la școală, cum adoarme greu, se îmbolnăvește des, sau cum îți răspunde agresiv atunci când tu doar vrei să-l ajuți.
Și te doare. Pentru că e copilul tău.
Pentru că ai face orice pentru el.
Și totuși… pare că nimic nu funcționează.
Dar dacă ți-aș spune că nu trebuie să-l „repari”?
Ci să te întorci spre tine?
Că nu are nevoie de mai mult control, reguli sau perfecțiune…
Ci de vindecarea ta profundă.
COPIII SUNT OGLINZI VII. REFLECTĂ CE TU NU VEZI (ÎNCĂ)
Un copil anxios îți poate arăta fricile pe care le-ai învățat să le controlezi rațional, dar care trăiesc încă în corpul tău.
Un copil agresiv poate oglindi furia ta reprimată – aceea pe care o ții sub capac „ca să fii un adult bun”.
Un copil care mănâncă compulsiv poate arăta emoțiile pe care tu le-ai înghițit toată viața: dureri nevorbite, nevoi neexprimate, rușine.
Un copil care minte… poate reflecta incongruențele dintre ce spui și ce trăiești.
Un copil care nu vrea să învețe… poate să-ți arate că nici tu nu mai ești curioasă de viață, că te-ai plafonat, că ai uitat să fii vie, autentică, liberă.
Un copil care „cere prea multă atenție”… e de fapt o parte din tine – acea parte care n-a primit niciodată destul, dar s-a învățat să tacă.
Un copil bolnăvicios îți poate oglindi lipsa de grijă față de propriul corp.
Un copil obosit poate reflecta epuizarea ta cronică, acel „să le duc pe toate fără să cer ajutor”.
Un copil rușinat de corpul lui… poate să-ți arate oglinda femeii care nu și-a privit niciodată trupul cu iubire, doar cu critică.
EI VORBESC LIMBA EMOȚIEI. DAR NOI ÎNCĂ ASCULTĂM CU MINTEA.
Copiii n-au cuvintele sofisticate ale terapiei.
Ei nu spun „mamă, eu îți oglindesc rana ta de abandon sau vinovăția de a fi prea dură cu tine.”
Ei spun prin comportamente:
– „Mă doare ceva și nici eu nu știu ce.”
– „Am nevoie să mă vezi. Nu cu ochii, ci cu inima.”
– „Nu mai vreau să îți port povara. Te iubesc, dar nu mă mai pune să fiu oglinda durerii tale neprocesate.”
COPILUL TĂU NU E DEFECT. E MAESTRUL TĂU ÎNTR-O FORMĂ MICĂ.
Și, paradoxal, te iubește atât de mult încât e dispus să fie „problema din casă” ca tu să devii soluția din tine.
E dispus să atragă atenția, să „sufere”, doar ca tu să-ți amintești de tine. De corpul tău. De nevoile tale. De emoțiile tale.
Un copil care face crize e uneori singurul membru al familiei care are curajul să nu mai suporte minciunile tăcerii.
Un copil care nu vrea la școală poate fi vocea subconștientă a ta care te imploră să nu-l mai trimiți într-o viață care nu îl reprezintă – pentru că tu însăți ai acceptat compromisuri prea dureroase.
TOTUL SE TRANSFORMĂ CÂND ÎNȚELEGI: EL NU VREA SĂ TE DERANJEZE. VREA SĂ TE TREZEASCĂ.
Te cheamă la:
vindecarea copilului tău interior care încă plânge în tăcere
eliberarea de rușinea moștenită
renunțarea la perfecționism și la frica de „ce zice lumea”
conectarea cu corpul tău, cu nevoile tale, cu adevărul tău
iubirea de sine autentică, nu doar de fațadă
Citeste continuarea: 1 2
