Unul din momentele delicate si grele pentru un parinte este acela cand constientizeaza ca nevoile, cerintele si asteptarile copilului lor, din punct de vedere emotional, mental, sufletesc, sunt sensibil diferite de ce ofera el, parintele.
Deseori, noi, parintii, suntem cu mult mai preocupati sa ii formam si “dresam” dupa regulile sociale general acceptate – ceea ce noi, adultii, numim educatie – iar acest proces ne consuma foarte mult timp si energie, nelasandu-ne mereu suficienta forta de a discuta, a afla si a si hrani nevoile emotionale si spirituale ale copiilor nostri. Si ajungem sa traim dileme, framantari, neputinte. Asta in cazul in care ne dam seama la timp ce se petrece in mintea si inima lor.
Pe durata unei zile, iata ce aud preponderent copiii:
“Stai cuminte!”, “Hai mai repede!”, “Nu pune mana!”, “Nu sta la soare!”, “Vino la soare!”, “Iesi din apa!”, “Nu bea apa rece!”, “Vezi sa nu te murdaresti!”, “Uite in ce hal te-ai murdarit!”, “Taci din gura!”, “Cere-ti iertare!”, “Spune multumesc!”, “Nu fi obraznic!”, “Nu alerga!”, “Nu bea apa rece!”, “Ai grija sa nu transpiri!”, “Nu cumva sa cazi!”, “Vai, nu esti niciodata atent!”, “Esti prea mic!”, “De acum esti mare…”, “Du-te la culcare!”, “Scoala-te, ai sa intarzii!”, “Am treaba, joaca-te si singur!”, “Ia ceva pe tine!”, etc., etc.
Iar ce ar vrea ei sa auda mai des pe durata unei zile normale de viata…:
“Te iubesc!”, “Esti frumusel”, “Suntem fericiti ca esti copilul nostru”, “Esti suparat?”, “Iti e teama?”, “Esti asa cuminte…!”, “Am incredere in tine”, “Ce te doare?”, “Eu te ascult. Poti sa imi spui tot ce vrei”, “De ce iti e frica?”, “Nu-i nimic, sunt aici pentru tine”, “Invata sa crezi in tine si sa te iubesti pe tine insuti”, etc.
Nimeni nu e perfect, nici noi ca parinti, nici ei ca si copii, viitori adulti. Important insa e ajungem sa ne cunoastem bine unii pe altii si sa ne intelegem reciproc. Iar noi, parintii, sa reusim sa gasim echilibrul intre cuvintele necesare educatiei si cele necesare sufletului copilului nostru.
Iata cum vede un baiat de 15 ani acest lucru:
“Voiam lapte si am primit biberonul,
imi doream parintii aproape si am capatat o jucarioara,
voiam sa le vorbesc si mi-au dat un televizor,
doream sa invat de la ei si mi-au cumparat rechizite pentru scoala,
doream o perspectiva globala asupra lucrurilor si am capatat o biata idee,
voiam sa fiu liber si m-au invatat disciplina,
imi doream iubire si mi-au facut morala,
voiam o profesie si am dobandit un loc de munca,
voiam fericire si am primit bani,
doream libertate si am capatat o masina,
voiam sa aflu sensul lucrurilor si am intrat pe fagasul carierei,
doream speranta si mi s-a dat mila.
Voiam sa traiesc…. “
(Bruno Ferrero, Trandafirul de mare pret)
Sigur, multi dintre noi putem spune, citind gandurile adolescentului, ca parintii lui i-au dat chiar destule, cu mult mai multe decat isi pot permite multi parinti din ziua de azi, chiar daca trudesc continuu de-a lungul vietii pentru copilul si familia lor.
Frustrarea este cu atat mai mare, deci, cand poti descoperi ca aproape nimic din toate cele pe care le dam copiilor nu sunt ceea ce ei asteapta. Ca nevoile lor autentice ca sa creasca si sa se formeze nu tin cu prioritate de bunurile materiale cu care ii rasfatam sau de morala sociala pe care o indoctrinam in ei, linistiti ca ne-am facut menirea de parinte. Unde mai punem ca ni se pare extrem de nedrept sa auzim nemultumirile copiilor, asa cum par ele ca suna… Insa, dincolo de egoul nostru ranit, reusim sa stim sa aflam, sa intrebam, sa ascultam nevoile autentice, de suflet, ale copilului nostru?
