Copilul gras cu telefonul în mână nu e pierdut. E Profetul unei lumi noi

Și tot mai mulți copii.., și nu nu este despre mâncare

Mâncatul lui compulsiv e un gol care nu-i aparține doar lui.

Golul acela vine din nevoia de siguranță, de iubire autentică, de acceptare.

Dacă în copilăria ta ai fost învățată să „te liniștești” cu mâncare, sau să „te potolești” ca să nu încurci, s-a întipărit în câmp.

Copilul tău mănâncă ce voi nu ați putut digera emoțional: anxietăți, frici, neputințe nerostite.

Ce trăiești tu acum ca părinte este o oglindă sfântă, chiar dacă doare.

Copilul tău nu este problema, ci: mesajul viu al ceva ce se cere văzut, simțit și vindecat în tine și prin tine.

Tu om „matur” PĂRINTE in societate

Ce îți arată ție copilul

Frica lui este frica ta nerostită.

Frica de lume, de judecată, de respingere, de „ce va zice sistemul”, de „dacă nu se descurcă”, de „dacă nu e în rând cu ceilalți” – toate sunt și în tine.

Dar el le arată fără mască.

Tu le-ai camuflat: poate ai fost fata/băiatul cuminte, ai performat, ai mers la școală cu stomacul strâns, dar te-ai rupt de tine ca să fii acceptat(ă).

Fuga lui este o oglindire a propriilor tale fugiri.

Unde în viața ta ai vrea să fugi, dar nu o faci

Poate de o relație care nu te mai hrănește

Poate de un sistem care te presează

Poate de roluri care ți-au devenit colivie

El fuge cu corpul – dar tu poate fugi prin muncă, prin control, prin furie…

Telefonul – simbolul lipsei de conectare.

Dacă nu simte spațiu de conectare profundă în afară, copilul se conectează la ce e disponibil.

Nu ca să se distreze – ci ca să scape.

Telefonul este o portiță către o lume în care nu e judecat, în care poate fi invizibil, în care nu e agresat, în care nu i se cere nimic.

Nu vrei să vezi, este peste tot copii îți arată cum vrei să schimbi șeful, guvernul, țara…numai pe tine nu..

Și tu ce simți

“Simt că-mi fierbe stomacul de furie, de frică… de ce se poate întâmpla.”

Fierberea în stomac e semn clar:

E locul unde se strânge neputința transgenerațională.

Furia – nu doar a ta. Este și furia fetiței/băiețelul din tine, care n-a fost protejat(ă).

Frica – este frica de eșec ca mamă/tată, frica că vei fi judecat(ă), frica că vei da greș cu “ceea ce trebuie”.

Și toate aceste emoții nu sunt greșite.

Ci sacre.

Te conduc înapoi la adevărul din tine.

La vindecare.

Ce poți TU face ACUM?

Nu-l mai forța să se adapteze.

Sistemul nu e construit pentru toți.

Uneori, copilul care refuză școala este mesagerul divin care îți spune:

„Mama/tata, haide să schimbăm lumea începând cu casa noastră.”

Întreabă-l seara, în liniște, fără presiune:

– Ce ai simțit azi?

– Ce ai vrea să facem cu ce simți?

– Vrei doar să fim împreună, fără să vorbim?

Nu încerca să repari. Doar stai. Copiii simt adevărul.

Pune-ți întrebarea tabu, de care îți e frică:

– Ce ar însemna să nu-l mai duc la școală

– Ce ar însemna să-l cred, să-l validez

Poate nu e cazul să o faci concret, dar să-ți permiți să te întrebi – e un pas imens în dezlegarea câmpului vostru comun.

Nu mai minți pentru el.

Minciuna creează o altă rană, și nu îl protejează, ci îl face să creadă că ce simte el e rușinos.

Când minți pentru el, minți pentru că nu suporți tu adevărul, nu pentru că el nu l-ar putea trăi.

Spune școlii: „Copilul meu nu e bine emoțional.”

Și dacă nu știu ce să facă cu asta, e despre ei, nu despre voi.

–Și poate cel mai important…

Copilul tău este portalul tău către adevărul tău uitat.

El te trezește.

Te face să înfrunți, să simți, să nu mai fugi.

Și da, doare. Și te topește.

Dar nu te rupe – te reconstruiește. În adevăr. În simțire. În suflet.

„Copiii care refuză să se adapteze lumii vechi”

Se uită în gol. Cu burta plină și sufletul gol.

Într-o mână are telefonul. În cealaltă, nimicul.

Se uită la lume ca printr-un vis.

Și da, pare că fuge.

De viață. De școală. De părinți. De lume.

Dar adevărul este altul.

Nu fuge. Ci REZISTĂ.

Refuză. În tăcerea lui aparent pierdută, în tristețea lui greu de dus,

copilul ăsta apără un adevăr pe care nu-l poate încă rosti.

Pentru că el nu a venit aici să fie premiantul unei lumi moarte.

Nici să alerge pentru note bune, joburi bune, diplome bune.

El nu s-a născut să se conformeze.

El s-a născut să SPARGĂ.

Să rupă mintea colectivă.

Să zguduie toate sistemele care au îngropat sufletul.

Și cum poate face asta? Fiind… exact așa cum este: diferit, greu de înțeles, neconform.

Da, are greutate în corp.

Pentru că poartă greutatea unei lumi.

Da, are telefonul în mână.

Pentru că fuge dintr-un real care nu-l vede.

Da, nu vrea să meargă la școală.

Pentru că școala îl învață tot ce NU este.

Da, pare apatic, leneș, rupt de lume.

Dar el simte o lume întreagă în interior. O lume pe care nimeni n-a avut curajul să o trăiască.

El este copilul tău; al meu;

Sau poate copilul din tine.

Copilul care n-a avut cu cine să stea la masă și să spună:

„Nu mai pot. Asta nu e viață. Voi vorbiți, dar nu simțiți.

Voi mergeți, dar nu trăiți.

Voi munciți, dar nu iubiți.

Voi mă împingeți să devin ce nici voi nu mai sunteți.”

El NU este pierdut.

El este ghidul unei lumi noi. Dar nu în meserii; nu ca robot.

Dar deocamdată e tăcut.

Pentru că nimeni nu-l întreabă cu adevărat:

„Ce simți, suflet drag? Ce te doare? Ce știi tu despre adevăr?”

El nu are nevoie de corectare.

Are nevoie de oglindire.

Nu de un părinte panicat, ci de un OM trezit, viu, care știe să stea în fața adevărului și să spună:

„Aha… tu nu ești defect. Tu doar spui cu tot corpul tău că lumea asta nu mai funcționează.”

Acești copii nu au întârziat în viață.

Ei sunt înaintea noastră.

Noi suntem cei care ne-am pierdut pe drum.

Ei au venit să ne întoarcă.

Nu cu vorbele. Ci cu tăcerea lor apăsătoare.

Cu crizele lor.

Cu corpul lor.

Cu respingerea lor față de tot ce e fals.

Ei sunt semnele vii că adevărul n-a murit.

Doar așteaptă.

Într-un copil cu telefonul în mână…

…care încă nu știe că e Profetul unei lumi pe cale să se trezească.

Copiii care refuză să se adapteze lumi

Sunt copiii care nu vor să meargă la școală, dar care învață despre viață din priviri, din sunete, din vibrații.

Sunt copiii care se ascund în telefoane nu ca să scape de responsabilitate, ci ca să se apere de agresiune.

Sunt copiii care într-un sistem de supraviețuire par „leneși”, dar într-un spațiu sigur devin lideri de lumină.

Ei nu se pot adapta pentru că sistemul nu le onorează sufletul.

Ce ne spun ei

„Nu vreau să fiu mințit.”

Când copilul tău se ascunde, poate înseamnă:

„Nu mai pot face față prefăcătoriei.”

„Nu vreau să fiu transformat într-un robot care îndeplinește sarcini.”

„Vreau să fiu iubit, nu reparat.”

Copiii nu mai acceptă compromisuri energetice.

Ei vin cu o frecvență care cere curățenie emoțională, autenticitate, adevăr viu.

Ce putem face noi, ca părinți treziți

Validăm ceea ce simt – nu ceea ce ne-ar fi convenabil.

Nu-i mai forțam să se conformeze la o lume care se prăbușește.

Ne vindecăm propriile frici, pentru a nu le proiecta asupra lor.

Le dăm un spațiu sacru de exprimare, de tăcere, de alegere.

Ce este de reamintit

Copiii învăță din câmpul nostru energetic, nu din discursuri.

Ceea ce simțim noi, ei absorb. Ceea ce reprimăm noi, ei manifestă.

Nu sunt defecți. Nu sunt fragili. Sunt mesagerii unei lumi noi.

Ei nu pot fi adaptați unei lumi vechi pentru că nu au fost trimiși să o continue, ci să o transforme.

Îți simți copilul Onorează-l. În el este adevărul tău uitat.

Te mai poate interesa si urmatoarele articole ale autorului:
Responsabilitatea SACRĂ a unui părinte CONȘTIENT

De ce copilul tău nu este al tău?

RĂNILE NESPUSE ALE PĂRINȚILOR se transferă energetic!

Autor: Ligia Constantin/ Life & Business Mentor

Pagina Facebook: https://www.facebook.com/emma.maria.908579
Pagina Instagram: https://www.instagram.com/ligia_constantin_/

Imagine generată cu ajutorul AI – ChatGPT/DALL·E (OpenAI)