Stresul scolar. Amintirile ingropate de vii nu mor niciodata

Doare. Doare tare. Doare amintirea, atat de puternic incat parca o simti in celule, in oase, in carne, in organe. Poate ai avut multe momente bune in anii tai de fost scolar, multe clipe in care ai luat note mari, ai fost cuminte, dar cumva ele s-au lasat acoperite de trecerea timpului si nu revin in atentia clipelor prezente ca momentele mai putin bune. Da, ca orice copil scolar, ai avut si tu clipele tale in care ai luat o nota mai slaba, ai primit o privire mai aspra, ba chiar mai multe, o dojana sau chiar doua, o pedeapsa severa pe care nu ai uitat-o. Ce sa mai vorbim de vorbe.

Cuvintele acelea iti rasuna si acum in cap, de parca totul a fost fix ieri, nu acum cativa zeci de ani.

Cand ai un copil scolar, toata perioada ta similara pe care o credeai inchisa o data cu banchetul de final de an, revine cu forta si isi revendica dreptul de a exista. De ce? Pentru ca asa functioneaza mintea, pentru ca amintirile ingropate de vii nu mor niciodata.

Daca trecutul ar fi o campie presarata cu tot felul de flori dar si cu unele buruieni, mintea are aceasta capacitate de a se focusa cu predilectie pe existenta buruienilor trecute si a emotiilor traite prin ele, nu pe cea a florilor.

Scoala pe vremea copilariei noastre, a actualilor parinti de copii scolari, avea un ritm mai normal. Anxietatea sociala existenta acum si care se reflecta si la nivelul sistemului actual de invatamant era mult mai mica acum cativa zeci de ani. Lucrurile erau ceva mai clare: inveti deci reusesti in viata, nu inveti deci e de rau, cine stie ce o sa ajunga de capul tau. Marea majoritate a parintilor si profesorilor spuneau si credeau acest concept si pe alocuri el chiar asa era, dat fiind modul in care se construia viitorul in epoca comunista.

Chiar si asa, stresul scolar crea dureri de tot felul.

De cap, de stomac, de inima, de suflet. O data cu el se nasteau toate temerile si durerile sufletesti: frica de a nu dezamagi, de a nu mai fi iubit, de a fi respins de cei dragi, de a fi diferit, de a fi singur, de esec, de succes.

Daca erai prea bun, erai vesnic obosit si anxietat ca sa tii pasul, sa nu dezamagesti, sa ramai acolo in top spre bucuria parintilor si a profesorilor, pentru ca nici nu stiai cine esti tu in afara acelor rezultate bune si foarte bune.

Daca erai mai putin bun, tot ce retii este ca … erai mai putin bun. Deci nu erai suficient de bun. Din varii motive…. intrucat adultii trebuiau sa puna explicatii pentru acest lucru… ca erai lenes, ca erai comod, ca erai prost, ca erai dezinteresat, ca erai cu capul in nori. Si cate si mai cate.

Citeste si: 6 semne ca nivelul stresului este foarte ridicat. Cum combati atacurile de panica si insomnia

Stii ce se intampla cu un fost copil care a crezut mereu despre el ca este asa?

Devine un adult care crede despre el ca este asa. Lenes, comod, prost, dezinteresat, incapabil, iresponsabil. Cu alte cuvinte insuficient de bun. Pentru cine? Pentru mama, pentru tata, pentru doamna x, pentru doamna y, iar ulterior pentru oricine se iveste in viata sa: partenerul x, seful y si in ultima instanta pentru el insusi. Nimic din ce face nu reuseste sa il convinga in fata propriei oglinzi ca este suficient de bun. Uneori continua sa faca, doar doar se autoconvinge. Alteori se opreste sau nici nu mai incepe, ca ce sens are?

Oricum cei care il iubeau i-au spus ca este asa si pe dincolo. Oricum privirea si cuvintele lor au durut asa de tare incat nici nu mai suporta gandul sa simta din nou acea durere, acea emotie ce isi face anuntata prezenta fie in stomac, fie in cap, fie in gat, fie in intestine. O simti, e acolo, e colega ta de zeci de ani si iti tot reaminteste ceea ce tu ai vrea sa uiti.

Ca fie nu esti suficient de bun, fie esti bun dar ca sa fii bun nu ai cum sa iti dai voie sa fii relaxat, ca asta ar insemna sa nu mai faci fata mentinerii trofeului ca esti bun. Si cine ai fi tu fara povestea ta, inceputa candva la ani fragezi ai copilariei si care inca nu s-a terminat in ciuda varstei biologice inaintate?

Amintirile nevindecate dor. Ne saboteaza, ne blocheaza, ne conduc.

Iar cei care ni le reactiveaza cu toata paleta emotiilor posibile sunt propriii nostri copii, dragii de ei, ajunsi la varsta scolara, inaintand prin fiecare an scolar si o data cu ei tragandu-te si pe tine alaturi, nu doar prin anul lor scolar, ci prin toti fostii tai ani scolari. Te surprinzi asteptand sa ia copilul vacanta ca sa scapi tu. De amintirile care dor, de neputintele reactivate, de anxietatile retraite, de stresul pe care abia daca il puteai duce atunci, daramite si acum.

In ziua de azi, insa, scoala este foarte diferita fata de vremea copilariei noastre, si nu neaparat in bine. Vesnic nu este timp suficient pentru cantitatea de materie de predat si de invatat. Lectiile nu sunt bine asimilate prin repetitie, cum era pe vremuri, intrucat vine urmatoarea si urmatoarea, pentru a se acoperi o cantitate ridicol de mare de materie. Unde intra acea materie in capetele acestor copii?

Cum sa mai prinda drag de a invata cand nu le mai ramane timp sa se simta copii? Cand vor folosi multe din notiunile pentru care se agita (sau nu) sa ia nota buna (sau sa treaca)? Cine le mai garanteaza acestor copii ca notele bune sau absolvirea liceului de elita cutare sau cutare este cu adevarat o garantie a succesului viitor in viata lor?

Citeste continuarea: 1 2