N-am avut niciodată eroi.
Acum realizez că dacă ar fi fost să fie vreunul, ar fi fost mama. Și nu pentru că ar fi făcut perfect totul, mereu sau vreodată, nici vorbă, ci pentru că a reușit cumva să mă învețe, fără urmă de blazare, că nu am nevoie de eroi. Iar dacă vreodată aș putea crede că am, eu, doar eu aș putea fi eroul meu.
Peste ani, puterea cu care m-a trimis ea în lume și-a rupt încetul cu încetul vârful aripilor, până aproape am uitat zborul cu ele.
Am crezut că bunătatea stă în a face tuturor pe plac, în a nu spune ”nu”, în a avea grijă de binele oricui înaintea binelui meu. Mi-am înghițit cuvinte, tăind în mine răni pe care de fapt alții și le câștigaseră. Am luptat pentru toate cauzele în care am crezut, cel mai tare pentru cele pierdute și cel mai mult pentru unele care nu-mi aparțineau. N-am pierdut niciodată.
Decât din mine. Timp, ani, viață.
Obosisem. Genunchii, palmele, tâmplele mele erau frânte.
Ajunsesem să mă trăiesc prin alții, convinsă că le sunt de trebuință lor mai mult decât îmi sunt mie.
Până când, într-o bună zi, mintea, inima, corpul meu s-au răsculat. Și strigătul a ajuns la urechile mele citit pe o foaie simplă cu câteva rânduri sec scrise care începeau cu: rezultat RMN.
Abia atunci am priceput că îmi sunt datoare cu o viață. A mea. Liberă.
Obosisem să privesc fățărnicii și să întorc privirea, obosisem de vorbe mărunte, de obligații, de politețuri ieftine, de complimente scrâșnite, de ”îți dau ca să-mi dai”.
Obosisem să iert când nimeni n-a spus iartă-mă, obosisem de jumătăți de măsuri și de inimi.
Citeste continuarea pe ASTROCAFE.RO.
