7 păcate CAPITALE ale părinților în educația copiilor. Atenție mare să nu le faci și tu!
Nu e părinte care să nu fi făcut măcar o greșeală în educația copiilor lor. Și multe din greșeli sunt făcute fără voia lor, din dorința de a da o cât mai bună educație copiilor. Nu întotdeauna însă, ceea ce au crezut ei că e bine a venit în sprijinul copiilor și al educației lor.
Iată 7 păcate capitale pe care părinții le fac în educația copiilor lor, descrise în cartea “Pais Brilhantes, Professores Fascinantes” (Părinți străluciți, profesori fascinanți), scrisă de Augusto Jorge Cury, psihiatru, psihoterapeut, om de știință și scriitor din Brazilia.
1. Corecția în public
Ați văzut mulți părinți care își ceartă copiii de față cu alți persoane (copii sau adulți), în încercarea de a-i responsabiliza și a-i face să înțeleagă că greșesc. Acest lucru nu este deloc sănătos pentru cei mici. Și asta pentru că expunerea publică (indiferent de vârsta celui mustrat) duce la umilință, traume și alte complexe foarte greu de depășit ulterior și care le va “bântui” toată existența.
Corecția în public paralizează inteligența, scade interesul de sine și duce la teama de a expune viitoarele idei. Chiar dacă se mai întâmplă să vă scoată din minți, nu umiliți niciodată copilul și, mai ales, nu-l certați în public. Chiar dacă merită o pedeapsă serioasă, corectați-l în particular. Cel mai bine este să-i învățați pe cei mici să reflecteze asupra faptelor sale, iar acest lucru le va stimula gândirea.
2. Autoritate cu agresivitate
Părinții încearcă să se impună în fața copiilor pentru a putea implementa regulile de educație. Unii dintre ei, însă, sfârșesc lamentabil prin a-și impune autoritatea prin bătaie. Un părinte care își bate copilul câștigă, cu siguranță, frica lui, dar îi pierde, încet și sigur, dragostea și respectul. Când vă simțiți luați de val, sunteți atât de nervos (nu neapărat pe copil), nu vă revărsați furia asupra lui sau în fața lui. Ieșiți din cameră atunci când nu puteți duce o conversație civilizată.
Cu toții suntem stresați, cu toții putem avea mici conflicte în familie, cu toții putem fi agresivi. Important este să-vă dați seama că ați greșit, să-vă cereți iertare. Așa avem curajul să greșim, așa trebuie să avem curajul să ne și reparăm greșeala. Nu de alta, dar copiii pot reproduce comportamentele noastre. Și gândiți-vă numai la câte din lucrurile pe care le-ați văzut la părinții voștri ați jurat să nu le faceți cu copiii voștri și, totuși, vă surprindeți în viața de zi cu zi făcându-le.
Înregistrarea făcută în tăcere și neprelucrată creează modele în cele mai tainice zone ale personalității fiecăruia dintre noi.
Când părinții reacționează cu violență, impun o autoritate care sufocă rațiunea copiilor. Nu vor să dialogheze cu copilul pentru că au senzația că își pierd autoritatea. Nu admit să fie chestionați, nu admit comentarea propriilor eșecuri, se comportă ca și cum ar fi perfecți și intangibili. Pe când ei se tem doar de propria vulnerabilitate și atunci se ascund în spatele “autorității”.
Părinții nu trebuie să se teamă că-și pierd autoritatea în fața copiilor, ci că-și pierd copiii din cauza autorității.
3. Critica excesivă
Unii părinți sunt atât de preocupați de viitorul copiilor lor, să fie morali, serioși și responsabili încât nu le permit să facă greșeli și nici excese. Nu-i lasă să se joace pentru că se pot murdări sau pot face dezordine cu jucăriile. Fiecare greșeală sau notă proastă la școală, fiecare atitudine “necugetată” se transformă în lungi șiruri de predici și de critici, de cele mai multe ori în fața colegilor sau prietenilor. Mai mult, îi compară cu ceilalți copii “cuminți, ascultători și deștepți”.
Oare ce simt acei copii?
Nu se simt ei oare cea mai disprețuită ființă de pe pământ? Nu-și închipuie oare ei că nu sunt iubiți de părinți și cea mai bună soluție care se întrezărește este să renunțe la viață (mai ales dacă vorbim de adolescenți)? Și chiar dacă nu recurg la această nefericită modalitate de rezolvare a problemelor, iar copiii devin niște adulți așa cum și-au dorit părinții (omeni buni, morali, serioși și responsabili), care este oare prețul? Prețul este nefericirea, timiditatea, fragilitatea, frustrarea. Copiii vor avea o groază excesivă de critica celorlalți astfel încât se vor sacrifica până la cote alarmante doar ca să nu greșească, își vor îngropa visele, nu-și vor asuma riscuri pentru a nu primi oprobiul public.
Copiii sunt unici, nu-i comparați cu alții. Comparația nu numai că nu este educativă, dar nu stimulează absolut deloc ci, dimpotrivă, umilește. Lăsați-le copiilor “luxul” de a greși, de a-și exprima părerile, de a se purta necugetat, de a-și asuma chiar și riscuri, pentru că astfel vor învăța cum să-și croiască drumul în viață.
