În sfarșit, Spanului îi mergea gura ca pupaza, de-a amețit pe împaratul, încat a uitat și de Harap-Alb, și de cerb, și de tot.
Fetele împaratului însa priveau la verișor… cum privește cainele la mața, și le era drag ca sarea-n ochi: pentru ca le spunea inima ce om fara de lege este Spanul. Dar cum erau sa iasa ele cu vorba înaintea tatalui lor? Spanul n-avea de cine… Vorba ceea: „Gasise un sat fara caini și se primbla fara baț”. Ca alta, ce pot sa zic?
La vro cateva zile dupa asta, împaratul facu un ospaț foarte mare în cinstea nepotu-sau, la care ospaț au fost poftiți cei mai straluciți oaspeți: împarați, crai, voievozi, capitanii oștirilor, mai-marii orașelor și alte fețe cinstite.
În ziua de ospaț, fetele împaratului s-au pus cu rugamintea pe langa Span sa dea voie lui Harap-Alb ca sa slujeasca și el la masa. Spanul, neputandu-le strica hatarul, cheama pe Harap-Alb de fața cu dansele și-i învoi aceasta, însa cu tocmala, ca în tot timpul ospațului sa stea numai la spatele stapanu-sau și nici macar sa-și ridice ochii la ceilalți meseni, ca de l-oi vedea obraznicindu-se cumva, acolo pe loc îi și tai capul.
– Auzit-ai ce am spus, sluga netrebnica, zise Spanul, aratand lui Harap-Alb taișul paloșului, pe care jurase credința și supunere Spanului la ieșirea din fantana.
– Da, stapane, raspunse Harap-Alb cu umilința; sunt gata la porunca luminarii-voastre.
Fetele împaratului au mulțumit Spanului și pentru atata.
Amu, tocmai pe cand era temeiul mesei, și oaspeții, tot gustand vinul de bun, începuse a se chiurchiului cate oleaca, numai iaca o pasare maiastra se vede batand la fereastra și zicand cu glas muieratic:
– Mancați, beți și va veseliți, dar de fata împaratului Roș nici nu gandiți!
Atunci, deodata, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful și au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul: unii spuneau ca împaratul Roș, avand inima haina, nu se mai satura de a varsa sange omenesc; alții spuneau ca fata lui este o farmazoana cumplita, și ca din pricina ei se fac atatea jertfe; alții întareau spusele celorlalți, zicand ca chiar ea ar fi venit în chip de pasare de a batut acum la fereastra, ca sa nu lase și aici lumea în pace. Alții ziceau ca, oricum ar fi, dar pasarea aceasta nu-i lucru curat; și ca trebuie sa fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Alții, mai fricoși, își stupeau în san, menind-o ca sa se întoarca pe capul acelui care a trimis-o. În sfarșit, unii spuneau într-un fel, alții în alt fel, și multe se ziceau pe seama fetei împaratului Roș, dar nu se știa care din toate acele vorbe este cea adevarata.
Spanul, dupa ce-i asculta pe toți cu luare-aminte, clatina din cap și zise:
– Rau e cand ai a face tot cu oameni care se tem și de umbra lor! D-voastra, cinstiți oaspeți, se vede ca pașteți boboci, de nu va pricepeți al cui fapt e acesta.
Și atunci Spanul repede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și, nu știu cum, îl prinde zambind.
– Așa… sluga vicleana ce-mi ești!? Vasazica, tu ai știința de asta și nu mi-ai spus. Acum degraba sa-mi aduci pe fata împaratului Roș, de unde știi și cum îi ști tu. Hai, pornește! Și nu cumva sa faci de altfel, ca te-ai dus de pe fața pamantului!
Atunci Harap-Alb, ieșind plin de mahnire, se duce în grajd la cal și, netezindu-l pe coama și sarutandu-l, zice:
– Dragul meu tovaraș, la grea nevoie m-a bagat iar Spanul! Amu a scornit alta: cica sa-i aduc pe fata împaratului Roș de unde-oi ști. Asta-i curat vorba ceea: „Poftim punga la masa, daca ți-ai adus de-acasa.” Se vede ca mi s-a apropiat funia la par. Cine știe ce mi s-a mai întampla! Cu Spanul tot am dus-o cum am dus-o, caine-cainește, pana acum. Dar cu omul roș nu știu, zau, la cat mi-a sta capul. Ș-apoi, unde s-a fi gasind acel împarat Roș și fata lui, care cica este o farmazoana cumplita, numai Cel-de-pe-comoara a fi știind! Parca dracul vrajește, de n-apuc bine a scapa din una și dau peste alta! Se vede ca m-a nascut mama într-un ceas rau, sau nu știu cum sa mai zic, ca sa nu greșesc înaintea lui Dumnezeu. Ma pricep eu tare bine ce ar trebui sa fac, ca sa se curme odata toate aceste. Dar m-am deprins a tarai dupa mine o viața ticaloasa. Vorba ceea: „Sa nu dea Dumnezeu omului cat poate el suferi”.
– Stapane, zise atunci calul, nechezand cu înfocare, nu te mai olicai atata! Dupa vreme rea, a fi el vreodata și senin. Dacar sta cineva sa-și faca seama de toate cele, cum chitești d-ta, apoi atunci ar trebui sa vezi tot oameni morți pe toate cararile… Nu fi așa de nerabdator! De unde știi ca nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? Omul e dator sa se lupte cat a putea cu valurile vieții, caci știi ca este o vorba: „Nu aduce anul ce aduce ceasul”. Cand sunt zile și noroc, treci prin apa și prin foc și din toate scapi nevatamat. Vorba cantecului:
Fa-ma, mama, cu noroc,
Și macar m-arunca-n foc.
Las pe mine, stapane, ca știu eu pe unde te-oi duce la împaratul Roș: pentru ca m-au mai purtat o data pacatele pe acolo cu tatu-tau, în tinerețile lui. Hai, încaleca pe mine și ține-te bine, ca acum am sa-mi arat puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda Spanului, ca sa-i punem venin la inima.
Citeste continuarea: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
