Și odata scoate Sfanta Duminica obrazarul și sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot, de unde le avea și, dandu-le lui Harap-Alb, zice:
– Ține aceste, ca au sa-ți fie de mare trebuința unde mergem. Și chiar haidem, cu ajutorul Domnului, sa ispravim odata și trebușoara asta.
Și pe la cantatul cucoșilor se ia Sfanta Duminica împreuna cu Harap-Alb și se duc în Padurea Cerbului. Și cum ajung în padure, sapa o groapa adanca de un stat de om, langa un izvor, unde în fiecare zi pe la amiaza venea cerbul de bea apa, apoi se culca acolo pe loc și dormea cat un bei, pana ce asfințea soarele. Și dupa aceea, sculandu-se, o lua în porneala și nu mai da pe la izvor iar pana a doua zi pe la amiaza.
– Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfanta Duminica. Tu, Harap-Alb, ramai aici într-însa, toata ziua, și iaca ce ai de facut: pune-ți obrazarul cum se pune, iara sabia sa n-o slabești din mana; și de-amiaza, cand a veni cerbul aici la izvor sa bea apa și s-a culca ș-a adormi, cu ochii deschiși, cum i-i feleșagul, tu, îndata ce l-îi auzi horaind, sa ieși încetișor și sa potrivești așa ca sa-i zbori capul dintr-o singura lovitura de sabie, și apoi repede sa te arunci în groapa și sa șezi acolo într-însa pana dupa asfințitul soarelui. Capul cerbului are sa te strige pana atunci mereu pe nume, ca sa te vada, dar tu nu cumva sa te îndupleci de rugamintea lui și sa te ițești la dansul, ca are un ochi otravit și, cand l-a pironi spre tine, nu mai traiești. Însa, cum a asfinți soarele, sa știi ca a murit cerbul. Și atunci sa iei fara frica sa-i jupești pielea, iara capul sa-l iei așa întreg, cum se gasește, și apoi sa vii la mine.
Și așa, Sfanta Duminica se ia și se întoarna singura acasa. Iara Harap-Alb ramane la panda în groapa. Și, cand pe la amiaza, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget înadușit: cerbul venea boncaluind. Și ajungand la izvor, odata și începe a bea halpav la apa rece; apoi mai boncaluiește, și iar mai bea cate un rastimp, și iar mai boncaluiește, și iar mai bea, pana ce nu mai poate. Dupa aceea începe a-și arunca țarna dupa cap, ca buhaiul, și apoi, scurmand de trei ori cu piciorul în pamant, se tologește jos pe pajiște, acolo pe loc, mai rumega el cat mai rumega, și pe urma se așterne pe somn, și unde nu începe a mana porcii la jir.
Harap-Alb, cum îl aude horaind, iese afara încetișor și, cand îl croiește o data cu sabia pe la mijlocul gatului, îi și zboara capul cat colo de la trup și apoi Harap-Alb se arunca fara sine în groapa, dupa cum îl povațuise Sfanta Duminica. Atunci sangele cerbului odata a și-nceput a curge galgaind și a se raspandi în toate parțile, îndreptandu-se și naboind în groapa peste Harap-Alb, de cat pe ce era sa-l înece. Iara capul cerbului, zvarcolindu-se dureros, striga cu jale, zicand:
– Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de vazut nu te-am vazut. Ieși numai oleaca sa te vad încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi sa mor cu placere, dragul meu!
Dar Harap-Alb tacea molcum și de-abia își putea descleșta picioarele din sangele închegat, care era mai-mai sa umple groapa. În sfarșit, mai striga el, capul cerbului, cat mai striga, însa Harap-Alb nici nu raspunde, nici se arata, și de la o vreme se face tacere. Și așa, dupa asfințitul soarelui, Harap-Alb iese din groapa, jupește pielea cerbului cu bagare de seama, sa nu sminteasca vreo piatra din locul ei, apoi ia capul întreg, așa cum se gasea, și se duce la Sfanta Duminica.
– Ei, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica, așa-i ca am scos-o la capat și asta?
– Așa; cu ajutorul lui Dumnezeu și cu al sfinției-voastre, raspunse Harap-Alb, am izbutit, maicuța, sa facem și acum pe cheful Spanului, ramanere-aș pagubaș de dansul sa raman, și sa-l vad cand mi-oi vedea ceafa; atunci, și nici atunci, ca tare mi-i negru înaintea ochilor!
– Lasa-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, ca și-a da el Spanul peste om vrodata; pentru ca nu-i nici o fapta fara plata, zise Sfanta Duminica. Mergi de i le du și acestea, ca i-or ramanea ele de cap odata.
Atunci Harap-Alb, mulțumind Sfintei Duminici, îi saruta mana, apoi încaleca pe cal și pornește tot cum a venit, mergand spre împarație, Dumnezeu sa ne ție, ca cuvantul din poveste, înainte mult mai este… Și pe unde trecea, lumea din toate parțile îl înghesuia: pentru ca piatra cea mare din capul cerbului stralucea de se parea ca Harap-Alb soarele cu el îl ducea.
Mulți crai și împarați ieșeau înaintea lui Harap-Alb, și care dincotro îl ruga, unul sa-i dea banarit, cat a cere el, altul sa-i dea fata și jumatate de împarație; altul sa-i dea fata și împarația întreaga pentru asemene odoare. Dar HarapAlb ca de foc se ferea și, urmandu-și calea înainte, la stapanu-sau le ducea.
Și într-una din seri, cum ședea Spanul împreuna cu moșus au și cu verele sale sus într-un foișor, numai iaca ce zaresc în departare un sul de raze scanteietoare, care venea înspre danșii; și de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura vederile. Și deodata toata suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga sa vada ce minune poate sa fie. Și, cand colo, cine era? Harap-Alb, care venea în pasul calului, aducand cu sine pielea și capul cerbului pe care le-a și dat în mana Spanului.
La vederea acestei minunații, toți au ramas încremeniți și, uitandu-se unii la alții, nu știau ce sa zica. Pentru ca în adevar era și lucru de mirare!
Dar Spanul, cu viclenia sa obicinuita, nu-și pierde cumpatul. Și, luand vorba, zice împaratului:
– Ei, moșule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele?, Ce sa mai zic, nepoate?! raspunse împaratul uimit. Ia, sa am eu o sluga așa de vrednica și credincioasa ca HarapAlb, aș pune-o la masa cu mine, ca mult prețuiește omul acesta!
– Ba sa-și puna pofta-n cui! raspunse Spanul cu glas rautacios. Asta n-aș face-o eu de-ar mai fi el pe cat este; doar nu-i frate cu mama, sa-l pun în capul cinstei! Eu știu, moșule, ca sluga-i sluga și stapanu-i stapan; s-a mantuit vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, caci altfel de ce l-aș fi luat cu mine. Hei, hei! Nu știți d-voastra ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Pana l-am dat la brazda, mi-am stupit sufletul cu dansul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: „Frica pazește bostanaria”. Alt stapan în locul meu nu mai face branza cu Harap-Alb, cat îi lumea și pamantul. Ce te potrivești, moșule? Cum vad eu, d-ta prea intri în voia supușilor. De-aceea nu-ți dau cerbii pietre scumpe și urșii salați. Mie unuia știu ca nu-mi sufla nimene în borș: cand vad ca mața face marazuri, ți-o strang de coada, de mananca și mere padurețe, caci n-are încotro… Daca ți-a ajuta Dumnezeu sa ma randuiești mai degraba în locul d-tale, îi vedea, moșule draga, ce prefacere are sa ia împarația; n-or mai ședea lucrurile tot așa moarte cum sunt. Pentru ca știi vorba ceea: „Omul sfințește locul!”… Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic. Dar acum îți cred. Da, batranețe nu-s? Cum n-or sta trebile balta!
Citeste continuarea: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
