Povestea lui Harap Alb, de Ion Creangă

Atunci Sfanta Duminica, vazandu-l așa, într-o clipa se duce și, deșteptand pe Harap-Alb chiar în miezul nopții, îi zice:

– Îmbraca-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tata- tau, apuca pe ici tot înainte, și cum îi ajunge în rascrucile drumului, ai sa dai de Gradina Ursului. Atunci sai repede înlauntru de-ți ia salați într-ales, și cate-i vrea de multe, caci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toata întamplarea, de-i vedea și-i vedea ca s-a trezit și navalește la tine, zvarle-i pielea cea de urs și apoi fugi încoace spre mine cat îi putea.

Harap-Alb face cum îi zice Sfanta Duminica. Și cum ajunge în gradina, odata începe a smulge la salați într-ales și leaga o sarcina mare, mare, cat pe ce sa n-o poata ridica în spinare. Și cand sa iasa cu dansa din gradina, iaca ursul se trezește, și dupa dansul, Gavrile! Harap-Alb, daca vede reaua, i-arunca pielea cea de urs, și apoi fuge cat ce poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfanta Duminica, scapand cu obraz curat.

Dupa aceasta, Harap-Alb, mulțumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a facut, îi saruta mana, apoi își ia salațile și, încalecand, pornește spre împarație, Dumnezeu sa ne ție, ca cuvantul din poveste, înainte mult mai este.

Și mergand tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împarație și da salațile în mana Spanului.

Împaratul și fetele sale, vazand aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spanul zice îngamfat:

– Ei, moșule, ce mai zici?, Ce sa zic, nepoate? Ia, cand aș avé eu o sluga ca aceasta, nu i-aș trece pe dinainte.

– D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasa? numai de vrednicia lui, zise Spanul; caci altfel nu-l mai luam dupa mine, ca sa-mi încurce zilele.

La vro cateva zile dupa aceasta, împaratul arata Spanului niște pietre scumpe, zicand:

– Nepoate, mai vazut-ai pietre nestemate așa de mari și frumoase ca acestea de cand ești?

– Am vazut eu, moșule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept sa-ți spun, n-am vazut. Oare pe unde se pot gasi așa pietre?

– Pe unde sa se gaseasca, nepoate! Ia, în Padurea Cerbului. Și cerbul acela este batut tot cu pietre scumpe, mult mai mari și mai frumoase decat aceste. Mai întai, cica are una în frunte, de stralucește ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, caci este solomonit și nici un fel de arma nu-l prinde; însa el, pe care l-a zari, nu mai scapa cu viața. De-aceea fuge lumea de dansul de-și scoate ochii; și nu numai atata, dar chiar cand se uita la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc ramane moarta. Și cica o mulțime de oameni și de salbataciuni zac fara suflare în padurea lui numai din asta pricina: se vede ca este solomonit, întors de la țața, sau dracul mai știe ce are de-i așa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie sa știi, nepoate, ca unii oameni îs mai al dracului decat dracul; nu se astampara nici în ruptul capului; macar ca au pațit multe, tot cearca prin padurea lui, sa vada, nu l-or putea gabui cumva? Și care dintre ei are îndrazneala mare și noroc și mai mare, umbland pe acolo, gasește din întamplare cate o piatra de aceste, picata de pe cerb, cand se scutura el la șapte ani o data, și apoi aceluia om nu-i trebuie alta negustorie mai buna. Aduce piatra la mine și i-o platesc cat nu face; ba înca sunt bucuros ca o pot capata. Și afla, nepoate, ca asemene pietre fac podoaba împarației mele, nu se gasesc altele mai mari și mai frumoase decat aceste la nici o împarație, și de-aceea s-a dus vestea despre ele în toata lumea. Mulți împarați și crai înadins vin sa le vada, și li-i de-a mirarea de unde le am.

– Doamne, moșule! zise atunci Spanul; sa nu te superi, dar nu știu ce fel de oameni fricoși aveți pe aici. Eu pun ramașag pe ce vrei ca sluga mea are sa-mi aduca pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este.

Ș-odata cheama Spanul pe Harap-Alb și-i zice:, Du-te în Padurea Cerbului, cum îi ști tu, și macar fa pe dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidecat sa-mi aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, așa batute cu pietre scumpe, cum se gasesc. Și doar te-a împinge pacatul sa clintești vreo piatra din locul sau, iara mai ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atata ți-i leacul! Hai, pornește iute, ca nu-i vreme de pierdut!

Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, ca doar nu era din butuci; dar neavand încotro, iese mahnit, se duce iar în grajd la cal și, netezindu-l pe coama, îi zice:

– Dragul meu caluț, la grea belea m-a varat iar Spanul! De-oi mai scapa și din asta cu viața, apoi tot mai am zile de trait. Dar nu știu, zau, la cat mi-a sta norocul!

– Nu-i nimica, stapane, zise calul. Capul de-ar fi sanatos, ca belelele curg garla. Poate ai primit porunca sa jupești piatra morii și sa duci pielea la împarație…

– Ba nu, caluțul meu; alta și mai înfricoșata, zise Harap- Alb.

– Vorba sa fie, stapane, ca tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, știu eu nazdravanii de ale Spanului; și sa fi vrut, de demult i-aș fi facut pe obraz, dar lasa-l sa-și mai joace calul. Ce gandești? Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte… Zi și d-ta ca ai avut sa tragi un pacat stramoșesc. Vorba ceea: „Parinții mananca agurida, și fiilor li se strepezesc dinții”. Hai, nu mai sta la ganduri; încaleca pe mine și pune-ți nadejdea în Dumnezeu, ca mare-i puterea Lui; nu ne-a lasa el sa suferim îndelung. Cum vrei. „Ce-i e scris omului în frunte-i e pus.” Doar mare-i Cel-de-sus! S-or sfarși ele și aceste de la o vreme…

Harap-Alb atunci încaleca, și calul pornește la pas, pana ce iese mai încolo departe, ca sa nu-i ia lumea la ochi. Și apoi, încordandu-se și scuturandu-se o data voinicește, iara-și arata puterile, zicand:

– Ține-te zdravan, stapane, ca iar am sa zbor:

În înaltul cerului,

Vazduhul pamantului;

Pe deasupra codrilor,

Peste varful munților,

Prin ceața magurilor,

Spre noianul marilor,

La craiasa zanelor,

Minunea minunilor,

Din ostrovul florilor.

Și zicand aceste, odata și zboara cu Harap-Alb

În înaltul cerului,

Vazduhul pamantului;

și o ia de-a curmeziș:

De la nouri catre soare,

Printre luna și luceferi,

Stele mandre lucitoare,

și apoi se lasa lin ca vantul:

În ostrovul florilor,

La craiasa zanelor,

Minunea minunilor.

Și cand vantul a aburit, iaca și ei la Sfanta Duminica iar au sosit. Sfanta Duminica era acasa și, cum a vazut pe Harap-Alb poposind la ușa ei, pe loc l-a întampinat și i-a zis cu blandețe:

– Ei, Harap-Alb, așa-i ca iar te-a ajuns nevoia de mine?, Așa este, maicuța, raspunse Harap-Alb, cufundat în ganduri și galben la fața, de parca-i luase panza de pe obraz. Spanul vrea sa-mi rapuna capul cu orice preț. Și de-aș muri mai degraba, sa scap odata de zbucium: decat așa viața, mai bine moarte de o mie de ori!

– Vai de mine și de mine, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica; parca nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar, dupa cat vad, ești mai fricos decat o femeie! Hai, nu mai sta ca o gaina plouata! ramai la mine în asta noapte și ți-oi da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el dupa gandul Spanului. Însa mai rabda și tu, fatul meu, ca mult ai avut de rabdat și puțin mai ai. Pan-acum ți-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot așa are sa-ți fie, pana ce-i ieși din slujba Spanului, de la care ai sa tragi înca multe necazuri, dar ai sa scapi din toate cu capul teafar, pentru ca norocul te ajuta.

– Poate așa sa fie, maicuța, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au îngramadit deodata pe capul meu.

– Cate a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica; așa a trebuit sa se întample, și n-ai cui banui: pentru ca nu-i dupa cum gandește omul, ci-i dupa cum vrea Domnul. Cand vei ajunge și tu odata mare și tare, îi cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par și vei crede celor asupriți și necajiți, pentru ca știi acum ce e necazul. Dar pana atunci, mai rabda, HarapAlb, caci cu rabdarea îi frigi pielea.

Harap-Alb, nemaiavand ce zice, mulțumește lui Dumnezeu, și de bine, și de rau, și Sfintei Duminici pentru buna gazduire și ajutorul fagaduit.

– Ia, acum mai vii de-acasa, fatul meu! Zica cine-a zice și cum a vrea sa zica, dar cand este sa dai peste pacat, daca-i înainte, te silești sa-l ajungi, iar daca-i în urma, stai și-l aștepți. Ma rog, ce mai la deal, la vale? așa e lumea asta și, de-ai face ce-ai face, ramane cum este ea; nu poți s-o întorci cu umarul, macar sa te pui în ruptul capului. Vorba ceea: „Zi-i lume și te mantuie”. Dar ia sa lasam toate la o parte și, pana la una-alta, hai sa vedem ce-i de facut cu cerbul, ca Spanul te-a fi așteptand cu nerabdare. Și, da, stapan nu-i? trebuie sa-l asculți. Vorba ceea: „Leaga calul unde zice stapanul”.

Citeste continuarea: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15