Povestea lui Harap Alb, de Ion Creangă

Fiul craiului ce era sa faca? Îi spune cu de-amanuntul, caci, da, care om nu ține la viața înainte de toate?

– Bine, atata am vrut sa aflu din gura ta, pui de vipera ce mi-ai fost, zice atunci Spanul: numai cata sa fie așa, ca, de te-oi prinde cu oca mica, greu are sa-ți cada. Chiar acum aș putea sa te omor, în voia cea buna, dar mi-i mila de tinerețile tale… Daca vrei sa mai vezi soarele cu ochii și sa mai calci pe iarba verde, atunci jura-mi-te pe ascuțișul paloșului tau ca mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice sa te arunci. Și, de azi înainte, eu o sa fiu în locul tau nepotul împaratului, despre care mi-ai vorbit, iara tu, sluga mea; și atata vreme sa ai a ma sluji, pana cand îi muri și iar îi învia. Și oriunde vei merge cu mine, nu care cumva sa bleștești din gura catre cineva despre ceea ce a urmat între noi, ca te-am șters de pe fața pamantului. Îți place așa sa mai traiești, bine-de-bine; iara de nu, spune-mi verde în ochi, ca sa știu ce leac trebuie sa-ți fac…

Fiul craiului, vazandu-se prins în clește și fara nici o putere, îi jura credința și supunere întru toate, lasandu-se în știrea lui Dumnezeu, cum a vrea el sa faca. Atunci Spanul pune mana pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ia la sine; apoi îl scoate din fantana și-i da paloșul sa-l sarute, ca semn de pecetluire a juramantului, zicand:

– De-acum înainte sa știi ca te cheama Harap-Alb; aista ți-i numele, și altul nu.

Dupa aceasta încaleca, fiecare pe calul sau, și pornesc, Spanul înainte, ca stapan, Harap-Alb în urma, ca sluga, mergand spre împarație, Dumnezeu sa ne ție, ca cuvantul din poveste, înainte mult mai este.

Și merg ei, și merg, cale lunga sa le-ajunga, trecand peste noua mari, peste noua țari și peste noua ape mari, și într-o tarzie vreme ajung la împarație.

Și cum ajung, Spanul se înfațișaza înaintea împaratului cu carte din partea craiului. Și împaratul Verde, citind cartea, arde de bucurie ca i-a venit nepotul, și pe data îl și face cunoscut curții și fetelor sale, care îl primesc cu toata cinstea cuvenita unui fiu de crai și moștenitor al împaratului.

Atunci Spanul, vazand ca i s-au prins minciunile de bine, cheama la sine pe Harap-Alb și-i zice cu asprime:

– Tu sa șezi la grajd nedezlipit și sa îngrijești de calul meu ca de ochii din cap, ca de-oi veni pe-acolo și n-oi gasi trebile facute dupa plac, vai de pielea ta are sa fie. Dar pana atunci, na-ți o palma, ca sa ții minte ce ți-am spus. Bagat-ai în cap vorbele mele?

– Da, stapane, zise Harap-Alb, lasand ochii în jos. Și, ieșind, pornește la grajd. Cu asta a voit Spanul sa-și arate arama și sa faca pe HarapAlb ca sa-i ia și mai mult frica.

Fetele împaratului întamplandu-se de fața cand a lovit Spanul pe Harap-Alb, li s-a facut mila de dansul și au zis Spanului cu binișorul:

– Vere, nu faci bine ceea ce faci. Daca este ca a lasat Dumnezeu sa fim mari peste alții, ar trebui sa avem mila de danșii, ca și ei, sarmanii, sunt oameni!

– Hei, dragele mele vere, zice Spanul cu viclenia lui obicinuita; d-voastra înca nu știți ce-i pe lume. Daca dobitoacele n-ar fi fost înfranate, de demult ar fi sfașiat pe om. Și trebuie sa știți ca și între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ținuți din frau, daca ți-i voia sa faci treaba cu danșii.

Ei, apoi… zi ca nu-i lumea de-apoi! Sa te fereasca Dumnezeu cand prinde mamaliga coaja. Vorba ceea:

Da-mi, Doamne, ce n-am avut,

Sa ma mier ce m-a gasit.

Fetele atunci au luat alta vorba, dar din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasa a Spanului, cu toate îndreptarile și înrudirea lui, pentru ca bunatatea nu are de-a face cu rautatea. Vorba ceea:

Vița-de-vie, tot în vie,

Iara vița-de-boz, tot ragoz.

Și din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, ca Spanul defel nu samana în partea lor, nici la chip, nici la bunatate; și ca Harap-Alb, sluga lui, are o înfațișare mult mai placuta și seamana a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea ca Spanul nu le este var, și de aceea nu-l puteau mistui. Așa îl urase ele de tare acum, ca, daca ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepadat de Span ca de Uciga-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de împaratul, ca sa nu-i aduca suparare.

Amu, într-una din zile, cum ședea Spanul la ospaț împreuna cu moșu-sau, cu verele sale și cu alții, cați se întamplase, li s-au adus mai la urma în masa și niște salați foarte minunate. Atunci împaratul zice Spanului:

– Nepoate, mai mancat-ai salați de aceste de cand ești?, Ba nu, moșule, zice Spanul; tocmai eram sa va întreb de unde le aveți, ca tare-s bune! O haraba întreaga aș fi în stare sa mananc, și parca tot nu m-aș satura.

– Te crede moșul, nepoate, dar cand ai ști cu ce greutate se capata! pentru ca numai în Gradina Ursului, daca-i fi auzit de dansa, se afla salați de aceste, și mai rar om care sa poata lua dintr-însele și sa scape cu viața. Între toți oamenii din împarația mea, numai un padurar se bizuiește la treaba asta. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cand în cand așa, cate puține, de pofta.

Citeste continuarea: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15