Povestea lui Harap Alb, de Ion Creangă

Apoi, dezmierdand calul, îi mai saruta de cateva ori pe amandoi și le zice:

– Mergeți în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu știe cand ne-om mai vedea!

Fiul craiului atunci încaleca, și calul, scuturandu-se, mai arata-se o data tanar, cum îi placea craiului, apoi face o saritura înapoi și una înainte și se cam mai duc la împarație, Dumnezeu sa ne ție, ca cuvantul din poveste, înainte mult mai este. Și merg ei o zi, merg doua, și merg patruzeci și noua, pana ce de la o vreme le intra calea în codru și atunci numai iaca ce le iese înainte un om span și zice cu îndrazneala fiului de crai:

– Bun întalnișul, voinice! Nu ai trebuința de sluga la drum? Prin locurile iestea e cam greu de calatorit singur; nu cumva sa-ți iasa vro dihanie ceva înainte și sa-ți scurteze cararile. Eu cunosc bine pe-aici, și poate mai încolo sa ai nevoie de unul ca mine.

– Poate sa am, poate sa n-am, zise fiul craiului, uitandu-se ținta în ochii Spanului, dar acum deodata ma las în voia întamplarii, și apoi, dand pinteni calului, pornește.

Mai merge el înainte prin codru cat merge, și, la o stramtoare, numai iaca ce Spanul iar îi iese înainte, prefacut în alte straie, și zice cu glas subțiratic și necunoscut:

– Buna calea, drumețule!, Buna sa-ți fie inima, cum ți-i cautatura, zise fiul craiului., Cat despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zise Spanul oftand… Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i știuta; rogu-te, sa nu-ți fie cu suparare, drumețule, dar fiindca a venit vorba de-așa, îți spun, ca la un frate, ca din cruda copilarie slujesc prin straini, și încaltea nu mi-ar fi ciuda, cand n-aș vra sa ma dau la treaba, caci cu munca m-am trezit. Dar așa, muncesc, muncesc, și nu s-alege nimica de mine; pentru ca tot de stapani calici mi-am avut parte. Și vorba ceea: La calic slujești, calic ramai. Cand aș da odata peste un stapan cum gandesc eu, n-aș ști ce sa fac sa nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuința de sluga, voinice? Cum te vad, sameni a avea seu la rarunchi. De ce te scumpești pentru nimica toata și nu-ți iei o sluga vrednica, ca sa-ți fie mana de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt șugubețe; de unde știi cum vine întamplarea, și, Doamne ferește, sa nu-ți cada greu singur.

– Acum deodata înca tot nu, zise fiul craiului cu mana pe buzdugan; m-oi mai sluji și eu singur, cum oi putea, și dand iar pinteni calului, pornește mai repede.

Și mergand el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide calea și încep a i se încurca cararile, încat nu se mai pricepe fiul craiului acum încotro sa apuce și pe unde sa mearga.

– Ptiu, drace! iaca în ce încurcatura am intrat! Asta-i mai rau decat poftim la masa, zise el. Nici tu sat, nici tu targ, nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietați dai; parca a pierit samanța omeneasca de pe fața pamantului. Îmi pare rau ca n-am luat macar spanul cel de-al doilea cu mine. Daca s-a aruncat în partea mane-sa, ce-i vinovat el? Tata așa a zis, însa la mare nevoie ce-i de facut? vorba ceea: Rau-i cu rau, dar e mai rau far de rau. Și tot horhaind el cand pe o carare, cand pe un drum parasit, numai iaca ce iar îi iese Spanul înainte, îmbracat altfel și calare pe un cal frumos, și, prefacandu-și glasul, începe a caina pe fiul craiului, zicand:

– Sarmane omule, rau drum ai apucat! Se vede ca ești strain și nu cunoști locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priporul ista, ca erai prapadit. Ia, colo devale, în înfundatura ceea, un taur grozav la mulți bezmetici le-a curmat zilele. Și eu, mai deunazi, cat ma vezi de voinic, de-abia am scapat de dansul, ca prin urechile acului. Întoarce-te înapoi, ori, daca ai de dus înainte, ia-ți un ajutor pe cineva. Chiar și eu m-aș tocmi la d-ta, daca ți-a fi cu placere.

– Așa ar trebui sa urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ți-oi spune drept: tata mi-a dat în grija, cand am pornit de-acasa, ca sa ma feresc de omul roș, iara mai ales de cel span, cat oi putea; sa n-am de a face cu danșii nici în clin, nici în mîneca; și daca n-ai fi span, bucuros te-aș tocmi.

– Hei, hei! calatorule. Daca ți-i vorba de-așa, ai sa-ți rupi ciochinele umbland și tot n-ai sa gasești sluga cum cauți d-ta, ca pe-aici sunt numai oameni spani. Ș-apoi, cand este la adicalea, te-aș întreba: ca ce fel de zaticneala ai putea sa întampini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: ca de par și de coate-goale nu se plange nimene. Și cand nu sunt ochi negri, saruți și albaștri! Așa și d-ta: mulțumește lui Dumnezeu ca m-ai gasit și tocmește-ma. Și daca-i apuca odata a te deprinde cu mine, știu bine ca n-am sa pot scapa ușor de d-ta, caci așa sunt eu în felul meu, știu una și buna: sa-mi slujesc stapanul cu dreptate. Hai, nu mai sta la îndoiala, ca ma tem sa nu ne-apuce noaptea pe aici. Și cand ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smarțogul ista îți duc vergile.

– Apoi da, Spanule, nu știu cum sa fac, zise fiul craiului. Din copilaria mea sunt deprins a asculta de tata și, tocmindu-te pe tine, parca-mi vine nu știu cum. Dar, fiindca mi-au mai ieșit pana acum înainte înca doi spani, și cu tine al treilea, apoi mai-mi vine a crede ca asta-i țara spanilor și n-am încotro; mort-copt, trebuie sa te iau cu mine, daca zici ca știi bine locurile pe aici.

Și, din doua vorbe, fiul craiului îl tocmește și dupa aceea pornesc împreuna sa iasa la drum, pe unde arata Spanul. Și mergand ei o bucata buna, Spanul se preface ca-i e sete și cere plosca cu apa de la stapanu-sau. Fiul craiului i-o da, și Spanul, cum o pune la gura, pe loc o și ia, oțarandu-se, și varsa toata apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci suparat:

– Dar bine, Spanule, de ce te apuci? Nu vezi ca pe aici e mare lipsa de apa? Și pe arșița asta o sa ne uscam de sete.

– Sa avem iertare, stapane! Apa era bahlita și ne-am fi putut bolnavi. Cat despre apa buna, nu va îngrijiți; acuș avem sa dam peste o fantana cu apa dulce și rece ca gheața. Acolo vom poposi puțin, oi clatari plosca bine ș-oi umple-o cu apa proaspata, ca sa avem la drum, caci mai încolo nu prea sunt fantani, și, din partea apei, mi se pare ca i-om duce dorul. Și carnind pe o carare, mai merg ei oleaca înainte, pana ce ajung într-o poiana și numai iaca ce dau de o fantana cu ghizdele de stejar și cu un capac deschis în laturi. Fantana era adanca și nu avea nici roata, nici cumpana, ci numai o scara de coborat pana la apa.

– Ei, ei! Spanule, acum sa te vad cat ești de vrednic, zise fiul craiului. Spanul atunci zambește puțin și, coborandu-se în fantana, umple întai plosca și o pune la șold. Apoi, mai stand acolo în fund pe scara, aproape de fața apei, zice:

– Ei, da ce racoare-i aici! „Chima raului pe malul paraului!” Îmi vine sa nu mai ies afara. Dumnezeu sa ușureze pacatele celui cu fantana, ca bun lucru a mai facut. Pe arșițele ieste, o racoreala ca asta mult platește!

Mai șede el acolo puțin și apoi iese afara, zicand:, Doamne, stapane, nu știi cat ma simțesc de ușor; parca îmi vine sa zbor, nu altaceva! Ia vara-te și d-ta oleaca, sa vezi cum ai sa te racorești; așa are sa-ți vina de îndemana dupa asta, de are sa ți se para ca ești ușor cum îi pana…

Fiul craiului, boboc în felul sau la trebi de aieste, se potrivește Spanului și se baga în fantana, fara sa-i trasneasca prin minte ce i se poate întampla. Și cum sta și el acolo de se racorea, Spanul face tranc! capacul pe gura fantanii, apoi se suie deasupra lui și zice cu glas rautacios:

– Alelei! fecior de om viclean ce te gasești; tocmai de ceea ce te-ai pazit n-ai scapat. Ei, ca bine mi te-am captușit! Acum sa-mi spui tu cine ești, de unde vii și încotro te duci, ca, de nu, acolo îți putrezesc ciolanele!

Citeste continuarea: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15