Atunci turturica pornește. Iara fata împaratului îngenunche dinaintea tatane-sau și zice:
– Binecuvanteaza-ma, tata, și ramai sanatos! Se vede ca așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie sa merg cu HarapAlb, și pace buna!
Dupa aceasta, își ia cele trebuitoare la drum, apoi încaleca și ea pe un cal nazdravan și sta gata de pornire. Iara HarapAlb, luandu-și oamenii sai, încaleca și el și pornesc spre împarație, Dumnezeu sa ne ție, ca cuvantul din poveste, înainte mult mai este.
Mers-au ei și zi și noapte, nu se știe cat au mers; și, de la un loc, Gerila, Flamanzila și Setila, Pasari-Lați-Lungila și nazdravanul Ochila se opresc cu toții în cale, se opresc și zic cu jale:
– Harap-Alb, mergi sanatos! De-am fost rai, tu ni-i ierta, caci și raul cateodata prinde bine la ceva.
Harap-Alb le mulțumește ș-apoi pleaca liniștit. Fata vesel îi zambește, luna-n cer a asfințit. Dar în pieptul lor rasare… Ce rasare? Ia, un dor; soare mandru, luminos și în sine arzator, ce se naște din scanteia unui ochi fermecator!
Și mai merg ei cat mai merg, și de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile, uitandu-se la fata și vazand-o cat era de tanara, de frumoasa și plina de vina-ncoace.
Salațile din Gradina Ursului, pielea și capul cerbului le-a dus la stapanu-sau cu toata inima. Dar pe fata împaratului Roș mai nu-i venea s-o duca, fiind nebun de dragostea ei. Caci era boboc de trandafir din luna lui mai, scaldat în roua dimineții, dezmierdat de cele întai raze ale soarelui, leganat de adierea vantului și neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în țaranește, era frumoasa de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dansa ba. Și de-aceea Harap- Alb o prapadea din ochi de draga ce-i era. Nu-i vorba, și ea fura cu ochii, din cand în cand, pe Harap-Alb, și în inima ei parca se petrecea nu știu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cantecului:
Fugi de-acole, vina-ncoace!
Șezi binișor, nu-mi da pace!
sau mai știu eu cum sa zic, ca sa nu greșesc? Dar știu atata, ca ei mergeau fara a simți ca merg, parandu-li-se calea scurta și vremea și mai scurta; ziua ceas și ceasul clipa; da, cum e omul cand merge la drum cu dragostea alaturea.
Nu știa sarmanul Harap-Alb ce-l așteapta acasa, caci nu s-ar mai fi gandit la de-alde acestea.
Însa vorba cantecului:
De-ar ști omul ce-ar pați,
Dinainte s-ar pazi!
Dar iaca ce m-am apucat de spus.
Mai bine va spuneam ca turturica ajunsese la împaratul Verde și-l înștiințase ca vine și Harap-Alb cu fata împaratului Roș.
Atunci împaratul Verde a și început a face pregatire, ca pentru o fata de împarat, dand și porunca sa le iasa întru întampinare. Iara Spanul icnea în sine și se gandea numai la razbunare.
În sfarșit, mai merge Harap-Alb cu fata împaratului cat mai merge, și de la o vreme ajung și ei la împarație.
Și, cand colo, numai iaca ce le ies înainte împaratul Verde, fetele sale, Spanul și toata curtea împarateasca, ca sa-i primeasca. Și vazand Spanul cat e de frumoasa fata împaratului Roș, odata se repede sa o ia în brațe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mana pe piept, îl brancește cat colo și zice:
– Lipsește dinaintea mea, Spanule! Doar n-am venit pentru tine, ș-am venit pentru Harap-Alb, caci el este adevaratul nepot al împaratului Verde.
Atunci împaratul Verde și fetele sale au ramas încremeniți de ceea ce au auzit. Iar Spanul, vazand ca i s-a dat vicleșugul pe fața, se repede ca un caine turbat la Harap-Alb și-i zboara capul dintr-o singura lovitura de paloș, zicand:
– Na! așa trebuie sa pațeasca cine calca juramantul! Dar calul lui Harap-Alb îndata se repede și el la Span și-i zice:
– Pan-aici, Spanule! Și odata mi ți-l înșfaca cu dinții de cap, zboara cu dansul în înaltul cerului, și apoi, dandu-i drumul de-acolo, se face Spanul pana jos praf și pulbere. Iara fata împaratului Roș, în valmașagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjura de trei ori cu cele trei smicele de mar dulce, toarna apa moarta, sa stea sangele și sa se prinda pielea, apoi îl stropește cu apa vie, și atunci Harap-Alb îndata învie și, ștergandu-se cu mana pe la ochi, zice suspinand:
– Ei, da din greu mai adormisem!, Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împaratului Roș, sarutandu-l cu drag și dandu-i iar paloșul în stapanire.
Și apoi, îngenunchind amandoi dinaintea împaratului Verde, își jura credința unul altuia, primind binecuvantare de la dansul și împarația totodata.
Dupa aceasta se începe nunta, ș-apoi, da Doamne bine!
Lumea de pe lume s-a strans de privea,
Soarele și luna din cer le radea.
Ș-apoi fost-au fost poftiți la nunta: Craiasa furnicilor, Craiasa albinelor și Craiasa zanelor, minunea minunilor din ostrovul florilor!
Și mai fost-au poftiți înca: crai, craiese și-mparați, oameni în seama bagați, ș-un pacat de povestar, fara bani în buzunar. Veselie mare între toți era, chiar și saracimea ospata și bea!
Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține înca; cine se duce acolo bea și mananca. Iar pe la noi, cine are bani bea și mananca, iara cine nu, se uita și rabda.
foto: Depositphotos.com
Citeste continuarea: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
