Atunci Harap-Alb iar se înfațișaza înaintea împaratului, zicand:
– Luminate împarate, de-acum cred ca mi-ți da fata, ca sa va lasam în pace și sa ne ducem în treaba noastra.
– Bine, voinice, zise împaratul posomorat; a veni ea și vremea aceea. Însa eu mai am o fata, luata de suflet, tot de o varsta cu fata mea; și nu e deosebire între dansele nici la frumusețe, nici la stat, nici la purtat. Hai, și daca-i cunoaște-o care-i a mea adevarata, ia-ți-o și duceți-va de pe capul meu, ca mi-ați scos peri albi, de cand ați venit. Iaca, ma duc sa le pregatesc, zise împaratul. Tu vina dupa mine, și, daca-i ghici-o, ferice de tine a fi. Iara de nu, luați-va catrafusele și începeți a va carabani de la casa mea, caci nu va mai pot suferi!
Și ducandu-se împaratul, pune de piaptana și îmbraca la fel pe amandoua fetele și apoi da porunca sa vie Harap-Alb sa ghiceasca fata împaratului.
Harap-Alb, vazandu-se pus în încurcala, nu mai știa ce sa faca și încotro sa-o dea ca sa nu greșeasca tocmai acum, la duca. Și, mai stand el pe ganduri oleaca, cum e omul tulburat, își aduce aminte de aripa cea de albina și, scoțand-o de unde-o avea stransa, scapara și-i da foc cu o bucațica de iasca aprinsa. Și atunci, numai iaca se pomenește cu craiasa albinelor.
– Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? zise ea, zburand pe umarul sau. Spune-mi, caci sunt gata sa te slujesc.
Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amanuntul și o roaga de toți dumnezeii ca sa-i dea ajutor.
– N-ai grija, Harap-Alb, zise craiasa albinelor; las ca te fac eu s-o cunoști și dintr-o mie. Hai, intra în casa cu îndrazneala, caci am sa fiu și eu pe-acolo. Și cum îi intra, stai puțin și te uita la fete; și care-i vedea-o ca se apara cu naframa, sa știi ca aceea este fata împaratului.
Atunci Harap-Alb intra, cu albina pe umar, în odaia unde era împaratul și cu fetele, apoi sta puțin deoparte și începe a se uita cand la una, cand la alta. Și cum sta el drept ca lumanarea și le privea, cu bagare de seama, craiasa albinelor zboara pe obrazul fetei împaratului. Atunci ea, tresarind, odata începe a țipa și a se apara cu naframa, ca de un dușman. Lui Harap-Alb atata i-a trebuit: îndata face cațiva pași spre dansa, o apuca frumușel de mana și zice împaratului:
– Luminarea-voastra, de-acum cred ca nu mi-ți mai face nici o împiedicare, pentru ca am adus întru îndeplinire tot ceea ce ne-ați poruncit.
– Din partea mea poți s-o iei de-acum, Harap-Alb, zise împaratul, ovilit și sarbad la fața de suparare și rușine; daca n-a fost ea vrednica sa va rapuie capul, fii macar tu vrednic s-o stapanești, caci acum ți-o dau cu toata inima.
Harap-Alb mulțumește atunci împaratului și apoi zice fetei:, De-acum putem sa mergem, caci stapanu-meu, luminarea-sa nepotul împaratului Verde, a f i îmbatranit așteptandu-ma.
– Ia mai îngaduiește puțin, nerabdatorule, zise fata împaratului, luand o turturica în brațe, spunandu-i nu știu ce la ureche și sarutand-o cu drag; nu te grabi așa, Harap-Alb, ca te-i pripi. Stai, ca mai ai și cu mine oleaca de vorba: înainte de pornire, trebuie sa mearga calul tau și cu turturica mea sa-mi aduca trei smicele de mar dulce și apa vie și apa moarta de unde se bat munții în capete. Și de-a veni turturica mea înainte cu smicelele și apa, ia-ți nadejdea despre mine, caci nu merg, fereasca Dumnezeu! Iara de-i avea noroc și-a veni calul tau mai întai și mi-o aduce cele poruncite, sa știi ca merg cu tine, oriunde mi-i duce; s-a mantuit socoteala.
Și atunci, odata pornesc și turturica și calul, fugind pe întrecute, cand pe sus, cand pe jos, dupa cum cerea trebuința.
Dar turturica, fiind mai ușoara, ajunge mai înainte; și pandind tocmai cand era soarele în cruce, de se odihneau munții numai pentru o clipita, se repede ca prin foc și ia trei smicele de mar dulce și apa vie și apa moarta, și apoi ca fulgerul se întoarce înapoi. Și, cand pe la poarta munților, calul îi iese înainte, o propește în cale și o ia cu magulelile, zicandu-i:
– Turturica-rica, draga pasarica, ada la mine cele trei smicele de mar dulce, apa cea vie și cea moarta, și tu du-te înapoi de-ți ia altele și mi-i ajunge pe drum, caci ești mai sprintena decat mine. Hai, nu mai sta la îndoiala și da-mi-le, caci atunci are sa fie bine și de stapanu-meu, și de stapana-ta, și de mine, și de tine; iara de nu mi li-i da, stapanu-meu Harap-Alb este în primejdie, și de noi înca n-are sa fie bine.
Turturica parca n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreaba de ce-i e cojocul; se repede și-i ia apa și smicelele cu hapca și apoi fuge cu dansele la fata împaratului și i le da, de fața cu Harap-Alb. Atunci lui Harap-Alb i s-a umplut inima de bucurie.
Vine ea și turturica mai pe urma, dar ce-ți e buna?, Alei, țolina ce-mi ești, zise fata împaratului; da bine m-ai vandut. Daca e așa, hai, pornește chiar acum la împaratul Verde și vestește-i ca venim și noi în urma.
Citeste continuarea: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
