Povestea lui Harap Alb, de Ion Creangă

Atunci Harap-Alb iar iese din mijlocul celorlalți și se înfațișaza împaratului, zicand:

– Preaînalțate împarate, de-acum cred ca mi-ți da fata, ca sa va lasam în pace și sa ne ducem de unde am venit.

– A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împaratul, înganand vorba printre dinți, dar pana atunci mai este înca treaba; iaca ce aveți de facut: fata mea are sa se culce desara unde se culca totdeauna, iara voi sa mi-o strajuiți toata noaptea. Și daca maine dimineața s-a afla tot colo, atunci poate sa ți-o dau; iara de nu, ce-i pați, cu nime nu-i împarți… Înțeles-ați?

– Sa traiți, luminate împarate, raspunse Harap-Alb, numai de n-ar fi mai multa întarziere, caci stapanul ma așteapta și grozava urgie poate sa cada pe capul meu din asta pricina.

– Stapanu-tau, ca stapanu-tau; ce ți-a face el, asta-i deosebit de bașca, zise împaratul, uitandu-se chioraș la danșii. Ieie-va macar și pielea de pe cap, ce am eu de-acolo? Însa pe mine cautați sa nu ma smintiți: fata și ochii din cap, caci atata vi-i leacul; v-ați dus pe copce, cu toata șmecheria voastra.

Dupa aceasta, împaratul îi lasa încurcați și se duce la ale sale.

– Aici înca trebuie sa fie un drac la mijloc, zise Gerila, clatinand din cap.

– Ba înca de cei batrani; sageata de noapte și dracul cel de amiazazi, raspunse Ochila. Dar nu și-a juca el mendrele îndelung, așa cred eu.

În sfarșit, durai-vurai, seara vine, fata se culca și HarapAlb se pune de straja chiar la ușa ei, iara ceilalți se înșira tot cate unul-unul pana la poarta, dupa porunca.

Și, cand pe aproape de miezul nopții, fata împaratului se preface într-o pasarica și zboara nevazuta printre cinci straji. Dar cand ajunge pe la strajerul Ochila, el, sireicanul, mi ți-o vede și da de știre lui Pasarila, zicand:

– Mai, fetișoara împaratului ne-a tras butucul. A dracului zgatie de fata! s-a prefacut în pasarica, a zburat ca sageata pe langa ceilalți și ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasa-te în seama lor daca vrei sa ramai far de cap. De-acum, numai noi o putem gasi și aduce la urma ei. Taci molcum și haidem dupa dansa. Eu ți-oi arata-o pe unde se ascunde, iara tu sa mi-o prinzi cum ți-i meșteșugul și sa-i strambi gatul oleaca, sa se învețe ea de alta data a mai purta lumea pe degete.

Și atunci, odata și pornesc ei dupa dansa, și nu merg tocmai mult și Ochila zice:

– Mai Pasarila, iacata-o, ia! colo, în dosul pamantului, tupilata sub umbra iepurelui; pune mana pe dansa și n-o lasa!

Pasarila atunci se lațește cat ce poate, începe a bojbai prin toate buruienile și, cand sa puna mana pe dansa, zbr! pe varful unui munte, și se ascunde dupa o stanca.

– Iacata-oi, mai, colo, în varful muntelui, dupa stanca ceea, zise Ochila.

Pasarila atunci se înalța puțin și începe a cotrobai pe dupa stanci; și cand sa puna mana pe dansa, zbr! și de acolo și se duce de se ascunde tocmai dupa luna.

– Mai Pasarila, iacata-oi, ia! colo, dupa luna, zise Ochila; caci nu pot eu s-o ajung, sa-i dau o scarmanatura buna.

Atunci Pasarila se deșira odata și se înalța pana la luna. Apoi, cuprinzand luna în brațe, gabuiește pasarica, mi ți-o înșfaca de coada și cat pe ce sa-i suceasca gatul. Ea atunci se preface în fata și striga înspaimantata:

– Daruiește-mi viața, Pasarila, ca te-oi darui și eu cu mila și cu daruri împaratești, așa sa traiești!

– Ba ca chiar ca erai sa ne daruiești cu mila și cu daruri împaratești, daca nu te vedeam cand ai pașlit-o, farmazoana ce ești! zise Ochila. Știu ca am tras o durdura buna cautandu-te. Ia, mai bine hai la culcuș, ca se face ziua acuși. Ș-apoi, ce-a mai fi a mai fi.

Și odata mi ți-o înșfaca ei, unul de-o mana și altul de cealalta și hai! hai, hai! în zori de ziua ajung la palat și, trecand cu dansa printre straji, o silesc sa intre în odaia ei, tot cum a ieșit.

– Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochila, daca nu eram eu și cu Pasarila, ce faceați voi acum? Iaca așa, tot omul are un dar și un amar; și unde prisosește darul nu se mai baga în seama amarul. Amar era sa fie de voi, de nu eram noi amandoi. Și cu strajuirea voastra, era vai de pielea noastra!

Harap-Alb și ceilalți, nemaiavand ce zice, pleaca capul rușinați, mulțumind lui Pasarila și vestitului Ochila, caci le-au fost ca niște frați.

Și atunci, numai iaca și împaratul vine ca un leu-paraleu, sa-și ia fata pe seama și, cand o gasește sub straja, dupa cum nu se aștepta el, numa-i scanteiau ochii în cap de ciuda, dar nu avu ce face.

Citeste continuarea: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15