Povestea lui Harap Alb, de Ion Creangă

Împaratul tacea la toate aceste, îi asculta cu dezgust și numai înghițea noduri. Dar, în gandul sau: „Bine, bine!

Cercați voi marea cu degetul, dar ia sa vedem cum i-ți da de fund? Va vor ieși ele toate aceste pe nas”. Dupa aceea îi lasa și se duce în casa.

În sfarșit, nu trece mult la mijloc, și numai iaca li se aduc 12 harabale cu paine, 12 ialovițe fripte și 12 buți pline cu vin de cel hranit, de care, cum bei cate oleaca, pe loc ți se taie picioarele, îți sclipesc ochii în cap, ți se încleie limba în gura și începi a bolborosi turcește, fara sa știi bechiu macar. Flamanzila și Setila zisera atunci celorlalți:

– Mai, mancați voi întai și beți cat veți putea, dar nu cumva sa va puneți mintea cu toata mancarea și bautura, c-apoi al vostru e dracul!

Atunci Harap-Alb, Gerila, Ochila și Pasari-Lați-Lungila se pun ei de ospateaza și beau cat le trebuie. Dar ce are a face? parca nici nu se cunoștea de unde au mancat și au baut; ca doar mancare și bautura era acolo, nu șaga; da, ca la o împarație.

– Hai, ia dați-va deoparte, mai pacatoșilor, ca numai ați crampoțit mancarea, zisera atunci Flamanzila și Setila, care așteptau cu neastampar, fiind rupți în coș de foame și de sete.

Și atunci unde nu începe Flamanzila a carabani deodata în gura cate o haraba de paine și cate o ialovița întreaga, și repede mi ți le-a înfulecat și le-a forfecat, de parca n-au mai fost. Iara Setila, dand fundurile afara la cate o bute, horp! ți-o sugea dintr-o singura sorbitura; și, repede-repede, mi ți le-a supt pe toate de-a randul, de n-a mai ramas nici macar picatura de vin pe doage.

Dupa aceea, Flamanzila a început a striga în gura mare ca moare de foame și a zvarli cu ciolane în oamenii împaratești, care erau acolo de fața.

Iara Setila striga și el cat ce putea ca crapa de sete și zvarlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate parțile, ca un nebun.

Împaratul atunci, auzind vuiet tocmai din casa, iese afara și, cand vede aceste, își pune mainile în cap de necaz.

– Mai, mai, mai! Aceștia-s curat saracie trimisa de la Dumnezeu pe capu meu, zise împaratul în sine, plin de amaraciune. Mi se pare ca, ia acum, mi-am dat și eu peste oameni.

Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfațișaza înaintea împaratului, zicand:

– Sa traiți, luminate împarate! De-acum cred ca mi-ți da fata, ca sa va lasam în pace și sa ne ducem în treaba noastra, caci nepotul împaratului Verde ne-a fi așteptand cu nerabdare.

– A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împaratul cam cu jumatate de gura. Dar ia mai aveți puțina rabdare, caci fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întampla. Ia sa mai vedem cam cum ar veni trebușoara asta. Nu-i vorba, de mancat ați mancat și de baut ați baut fiecare cat șaptesprezece. Însa de acum înainte mai aveți și ceva treaba de facut: iaca, va dau o mierța de samanța de mac, amestecata cu una de nisip marunțel; și, pana maine dimineața, sa-mi alegeți macul de-o parte, fir de fir, și nisipul de alta parte; nu cumva sa gasesc vreun fir de mac printre nisip sau vreunul de nisip printre mac, ca atunci am stricat pacea. Și daca-ți putea scoate la capat trebușoara asta, atunci oi mai vedea eu… Iara de nu, veți plati cu capul obraznicia ce ați întrebuințat fața cu mine, ca sa prinda și alții la minte vazand de patima voastra.

Și apoi, ducandu-se împaratul în treaba lui, i-a lasat sa-și bata capul cum vor ști.

Atunci Harap-Alb și cu ai sai au început a strange din umere, nepricepandu-se ce-i de facut.

– Ei, apoi șaga va pare? Cu chițibușuri de aceste sa ne zabovim noi? Paclișit om e împaratul Roș! se vede el, zise atunci Ochila. Eu, nu-i vorba, macar ca e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de nisip. Dar numai iuțeala și gura de furnica ar trebui sa aibi ca sa poți apuca, alege și culege niște flecuștețe ca aceste, în așa scurta vreme. Bine-a zis cine-a zis ca sa te ferești de omul roș, caci e liștai dracul în picioare, acum vad eu.

Harap-Alb își aduce atunci aminte de aripa cea de furnica, o scoate de unde-o avea stransa, apoi scapara și-i da foc cu o bucațica de iasca aprinsa. Și atunci, minune mare! Numai iaca au și început a curge furnicile cu droaia, cata pulbere și spuza, cata frunza și iarba; unele pe sub pamant, altele pe deasupra pamantului și altele în zbor, de nu se mai curmau venind. Și, într-un buc, au și ales nisipul de-o parte și macul de alta parte; sa fi dat mii de mii de lei, nu gaseai fir de mac printre nisip sau fir de nisip printre mac. Și apoi, în zori de ziua, cand e somnul mai dulce, de doarme și pamantul sub om, o mulțime de furnici de cele marunțele au strabatut înlauntrul palatului și au început a pișca din somn pe împaratul, de-l frigeau, nu altaceva. Și vazandu-se el cuprins de așa usturime, s-a sculat cu nepus în masa, caci nu mai era de chip sa doarma, cum dormea alte dați, pana pe la amiaza, nesuparat de nimene. Și, cum s-a sculat, a și început a cauta cu de-amanuntul prin așternut, sa vada ce poate sa fie. Dar a gasit nimica toata, caci furnicile parca intrara în pamant; s-au mistuit, de nu se știe ce s-au mai facut.

– A dracului treaba! Uite ce blanda mi-a ieșit pe trup. Sa fi fost nimica… parca nu-mi vine a crede. Însa mai știu eu? Ori parerea ma înșala, ori s-a stricat vremea, zise împaratul; din doua, una trebuie sa fie numaidecat. Dar, pana una-alta, ia sa ma duc sa vad: ales-au nisipul de mac acei nespalați, care-mi rod urechile sa le dau fata?

Și cand se duce împaratul și vede cum se îndeplinise de bine porunca lui, se umple de bucurie… Și, nemaiavand ce pricina sa le caute, ramane pe ganduri.

Citeste continuarea: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15