Numai Harap-Alb nu aducea nici o suparare.
Însa, ca tovaraș, era partaș la toate: și la paguba, și la caștig, și prietenos cu fiecare, pentru ca avea nevoie de danșii în calatoria sa la împaratul Roș, care, zice, cica era un om paclișit și rautacios la culme: nu avea mila de om nici cat de un caine. Dar vorba ceea: „La unul fara suflet trebuie unul fara de lege”. Și gandesc eu ca din cinci nespalați cați merg cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; ș-a mai da împaratul Roș și peste oameni, nu tot peste butuci, ca pana atunci. Dar iar ma întorc și zic: mai știi cum vine vremea? Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puțini suie, mulți coboara, unul macina la moara. Ș-apoi acel unul are atunci în mana și painea, și cuțitul și taie de unde vrea și cat îi place, tu te uiți și n-ai ce-i face. Vorba ceea: „Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale”. Așa și Harap-Alb și cu ai sai; poate-ar izbuti sa ia fata împaratului Roș, poate nu, dar acum, deodata, ei se tot duc înainte și, mai la urma, cum le-a fi norocul. Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea și va rog sa ascultați.
Amu Harap-Alb și cu ai sai mai merg ei cat merg și, într-o tarzie vreme, ajung la împarație, Dumnezeu sa ne ție, ca cuvantul din poveste, înainte mult mai este. Și cum ajung, odata intra buluc în ograda, tusșase. Harap-Alb înainte și ceilalți în urma, care de care mai chipos și mai îmbracat, de se taraiau ațele și curgeau obielele dupa danșii, parca era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. Și atunci, Harap-Alb se și înfațișaza înaintea împaratului Roș, spunandu-i de unde, cum, cine și pentru ce anume au venit. Împaratului i-a fost de-a mirarea, vazand ca niște golani au asemene îndrazneala, de vin cu nerușinare sa-i ceara fata, fie din partea oricui ar fi. Dar, nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba, ci le da raspuns ca sa ramaie peste noapte acolo, și pana maine dimineața s-a mai gandi el ce trebuie sa faca… Și pe alta parte, împaratul odata cheama în taina pe un credincios al sau și da porunca sa-i culce în casa cea de arama înfocata, ca sa doarma pentru veșnicie, dupa cum pațise și alți pețitori, poate mai ceva decat aceștia.
Atunci credinciosul împaratului se duce repede și da foc casei celei de arama pe dedesubt, cu 24 de stanjeni de lemne, de se face casa roșie cum e jaraticul. Apoi, cum însereaza, vine și poftește pe oaspeți la culcare. Gerila atunci, nazdravan cum era el, cheama pe tovarașii sai deoparte și le zice încetișor:
– Mai, nu cumva sa va împinga Mititelul sa intrați înaintea mea unde ne-a duce omul țapului celui roș, ca nu mai ajungeți sa vedeți ziua de maine. Doar unu-i împaratul Roș, vestit prin meleagurile aceste pentru bunatatea lui cea nemaipomenita și milostivirea lui cea neauzita. Îl știu eu cat e de primitor și de darnic la spatele altora. Numai de nu i-ar muri mulți înainte! sa traiasca trei zile cu cea de-alaltaieri! D-apoi fetișoara lui; a zis dracul și s-a facut; bucațica rupta tata-sau în picioare, ba înca și mai și. Vorba ceea: „Capra sare masa, și iada sare casa”. Dar las ca și-au gasit ei omul. De nu le-oi veni eu de hac în asta noapte, nici mama dracului nu le mai vine!
– Așa gandesc și eu, zise Flamanzila; și-a pus el, împaratul Roș, boii în card cu dracul, dar are sa-i scoata fara coarne.
– Ba mi se pare c-a da el și teleaga, și plug, și otic, și tot, numai sa scape de noi, zise Ochila.
– Ia ascultați, mai! zise Gerila: „Vorba lunga, saracia omului”. Mai bine haidem la culcare, ca ne așteapta omul împaratului cu masa întinsa, cu facliile aprinse și cu brațele deschise. Hai! Ascuțiți-va dinții și porniți dupa mine.
Și odata pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Și, cum ajung în dreptul ușii, se opresc puțin. Atunci Gerila sufla de trei ori cu buzișoarele sale cele iscusite și casa ramane nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. Apoi intra cu toții înlauntru, se tologește care unde apuca, și tac ma cheama. Iara credinciosul împaratului, încuind ușa pe din afara cu repejune, le zice cu rautate:
– Las ca v-am gasit eu ac de cojoc. De-acum dormiți, dormire-ați somnul cel de veci, ca v-am așternut eu bine! Va veți face scrum pana maine-dimineața.
Apoi îi lasa acolo și el se duce în treaba lui. Dar HarapAlb și cu ai sai nici nu bindiseau de asta; ei, cum au dat de caldurica, pe loc li s-au muiat ciolanele și au început a se întinde și a se harjoni în ciuda fetei împaratului Roș. Ba înca Gerila se întindea de caldura, de-i treceau genunchile de gura.
Și hojma morocanea pe ceilalți, zicand:
– Numai din pricina voastra am racit casa; caci pentru mine era numai buna, cum era. Dar așa pațești daca te iei cu niște bicisnici. Las ca v-a mai pali el berechetul acesta de alta data! Știi ca are haz și asta? Voi sa va lafaiți și sa huzuriți de caldura, iara eu sa crap de frig. Bu…na treaba! Sa-mi dau eu liniștea mea pentru hatarul nu știu cui? Acuși va tarnaiesc prin casa, pe ruda pe samanța; încaltea sa nu se aleaga nimica nici de somnul meu, dar nici de al vostru.
– Ia taca-ți gura, mai Gerila! zisera ceilalți. Acuși se face ziua, și tu nu mai stinchești cu brașoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai ești! Destul acum, ca ne-ai facut capul calindar. Cine-a mai dori sa faca tovarașie cu tine aiba-și parte și poarte-ți portul. Ca pe noi știu ca ne-ai amețit. Are cineva cap sa se linișteasca de raul tau? I-auzi-l-ai: parca-i o moara hodorogita. Numai gura lui se aude în toate parțile. Hojma tolocanește pentru nimica toata, curat ca un nebun. Tu, mai, ești bun de trait numai în padure, cu lupii și cu urșii, dar nu în case împaratești și între niște oameni cumsecade.
– Ia ascultați, mai, dar de cand ați pus voi stapanire pe mine? zise Gerila. Apoi nu ma faceți din cal magar, ca va veți gasi mantaua cu mine! Eu îs bun cat îs bun, dar și cand ma scoate cineva din rabdare, apoi nu-i trebuie nici țigan de laie împotriva mea.
– Zau, nu șuguiești, mai Buzila? Da amarnic mai ești la viața; cand te manii, faci sange-n baliga, zise Flamanzila. Tare-mi ești drag! Te-aș varî în san, dar nu încapi de urechi… Ia mai bine ogoiește-te oleaca și mai strange-ți buzișoarele acasa; nu de alta, dar sa nu-ți para rau pe urma, ca doar nu ești numai tu în casa asta.
– Ei, apoi! Vorba ceea: „Fa bine, sa-ți auzi rau”, zise Gerila. Daca nu v-am lasat sa intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba înca și mai rau decat așa. Cine-a face de alta data ca mine, ca mine sa pațeasca.
– Ai dreptate, mai Gerila, numai tu nu te cauți, zise Ochila. Dar cu prujituri de-a tale, ia acuși se duce noaptea, și vai de odihna noastra. Macar tu sa fii acela, ce ai zice, cand ți-a strica cineva somnul? Ba înca ai dat peste niște oameni ai lui Dumnezeu, dar, sa fi fost cu alții, hei, hei! mancai papara pana acum.
– Dar nu mai taceți, mai? Ca ia acuși trec cu picioarele prin pereți și ies afara cu acoperamantul în cap, zise LațiLungil a. Parca nu faceți a bine, de nu va mai astampara dracul nici la vremea asta. Mai Buzila, mi se pare ca tu ești toata pricina galcevei dintre noi.
– Ba bine ca nu! zise Ochila. Are el noroc de ce are, dar știu eu ce i-ar trebui.
– Ia, sa-i faci chica topor, spinarea doba și pantecele cobza, zise Setila, caci altmintrelea nici nu e de chip s-o scoți la capat cu buclucașul acesta.
Gerila, vazand ca toți îi stau împotriva, se manie atunci și unde nu trantește o bruma pe pereți, de trei palme de groasa, de au început a clanțani și ceilalți de frig, de sarea camașa de pe danșii.
– Na! încaltea v-am facut și eu pe obraz. De-acum înainte spuneți ce va place, ca nu mi-a fi ciuda, zise Gerila, razand cu hohot. Ei, apoi? Cica sa nu te strici de ras! De HarapAlb, nu zic. Dar voi, mangosiților și farfasiților, de cate ori îți fi dormit în stroh și pe tarnomata, sa am eu acum atația bani în punga nu mi-ar mai trebui alta! Oare nu cumva v-ați face și voi, niște feciori de ghinda, fatați în tinda, ca sunteți obraze subțiri?
– Iar cauți samanța de vorba, mai Buzila? zisera ceilalți. Al dracului sa fii cu tot neamul tau, în vecii vecilor, amin!
– De asta și eu ma anin și ma închin la cinstita fața voastra, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin și cu unul de pelin, zise Gerila. Și hai de-acum sa dormim, mai acuși sa ne trezim, într-un gand sa ne unim, pe Harap-Alb sa-l slujim și tot prieteni sa fim; caci cu vrajba și urgie raiul n-o sa-l dobandim.
În sfarșit, ce-or fi mai dondanit ei, și cat or mai fi dondanit, ca numai iaca se face ziua! Și atunci, credinciosul împa- ratului, crezand ca s-a curațit de oaspeți, vine cu gandul sa mature scrumul afara, dupa randuiala. Și cand ajunge mai aproape, ce sa vada? Casa cea de arama, înfocata așa de strașnic de cu sara, era acum toata numai un sloi de gheața, și nu se mai cunoștea pe din afara nici ușa, nici ușori, nici gratii, nici obloane la ferești, nici nimica; iar înlauntru se auzea un taraboi grozav; toți bocaneau la ușa cat ce puteau și strigau cat le lua gura, zicand:
– Nu știm ce fel de împarat e acesta, de ne lasa fara scanteie de foc în vatra, sa degeram aicea… Așa saracie de lemne nu s-a vazut nici la bordeiul cel mai saracacios. Vai de noi și de noi, ca ne-a înghețat limba în gura și maduva în ciolane de frig!
Credinciosul împaratului, auzind aceste, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iara pe de alta s-a îndracit de ciuda. Și da el sa descuie ușa, nu poate; da s-o desprinda, nici atata. Pe urma, ce sa faca? Alearga și vestește împaratului despre cele întamplate. Atunci vine și împaratul cu o mulțime de oameni, cu cazmale ascuțite și cu cazane pline cu uncrop; și unii taiau gheața cu cazmalele, alții aruncau cu uncrop pe la țațanile ușii și în borta cheii și dupa multa truda, cu mare ce haladuiesc de deschid ușa și scot pe oaspeți afara. Și cand colo, ce sa vezi? Toți erau cu parul, cu barba și mustețile pline de promoroaca, de nu-i cunoșteai, oameni sunt, draci sunt, ori alte aratari. Și așa tremurau de tare, de le dardaiau dinții în gura. Iara mai ales pe Gerila parca-l zghihuiau toți dracii; pozne facea cu buzișoarele sale, încat s-a îngrozit și împaratul Roș cand l-a vazut facand așa de frumușel.
Atunci Harap-Alb, ieșind dintre danșii, se înfațișaza cuviincios înaintea împaratului, zicand:
– Prea înalțate împarate! Luminarea-sa, nepotul prea puternicului Verde-împarat, m-a fi așteptand cu nerabdare. Deacum înainte, cred ca mi-ți da fata, ca sa va lasam în pace și sa ne ducem în treaba noastra.
– Bine, voinice, zise împaratul, uitandu-se la danșii cam acru oarecum; a veni ea și vremea aceea… Dar acum, deodata, ia sa ospatați ceva, ca sa nu ziceți ca ați ieșit din casa mea ca de la o casa pustie.
– Parca v-a ieșit un sfant din gura, luminate împarate, zise atunci Flamanzila, ca ne ghioraiesc mațele de foame.
– Poate ni-ți da și ceva de udeala, maria-ta, zise Setila, ca ne sfaraie gatlejul de sete.
– Ia lasați, mai, zise Ochila, clipocind mereu din gene, ca luminarea-sa știe ce ne trebuie.
– Așa cred și eu, zise Pasarila, doar, de-a putere-a hi, am cazut la casa împaratesca, sa nu va temeți, ca are înalțimea-sa atata purtare de grija, ca sa nu fim chinuiți cu frig, cu foame și cu sete.
– Mai ramane îndoiala despre asta, zise Gerila, tremurand cumplit. Dar n-aveți știința ca înalțimea-sa este tata flamanzilor și al însetaților? Și tocmai de asta ma bucur și eu, ca de-abia m-oi mai încalzi oleaca band sangele Domnului.
– Ei, taca-va gura de-acum! zise Flamanzila. Destul e o maciuca la un car de oale. Nu tot cetarați pe maria-sa, ca om e dumnealui. Pentru niște saracuți ca noi e greu de facut trebi de acestea. Dar la o împarație, ca cum te-ar pișca un purice; nu se mai baga în seama.
– Din partea mea, mancarea-i numai o zabava; bauturica mai este ce este, zise Setila; și aș ruga pe luminarea-sa ca, daca are de gand a ne ospata, dupa cum s-a hotarat, apoi sa ne îndeseasca mai mult cu udeala, pentru ca acolo sta toata puterea și îndrazneala. Vorba ceea: „Da-i cu cinstea, sa piara rușinea”. Dar mi se pare ca ne-am prea întins cu vorba, și luminarea-sa nu știe cum sa ne mai intre în voie.
– Acum, de ne-ar da odata ce ne-ar da, zise Flamanzila, caci ma roade inima de foame ce-mi e!
– Ia mai îngaduiți oleaca, mai, zise Ochila, ca doar nu v-au mas șoarecii în pantece. Acuși s-or aduce și bucatele, și vinul, și numai de-ați avea pantece unde sa le puneți.
– Îndata vi s-a aduce și demancare, și bautura, zise împaratul, numai de-ți putea dovedi cat va voi da eu; ca de nu-ți fi mancatori și bautori buni, v-ați gasit beleaua cu mine, nu va para lucru de șaga!
– D e ne-ar da Dumnezeu tot atata suparare, luminareavoastr a, zise atunci Flamanzila, ținandu-se cu mainile de pantece.
– Și înalțimei-voastre gand bun și mana sloboda, ca sa ne dați cat se poate mai multa mancare și bauturica, zise Setila, caruia îi lasa gura apa, ca din mancare și bautura, las daca ne-a întrece cineva; numai la treaba nu ne prea punem cu toți nebunii.
Citeste continuarea: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
