Și cum mergea el, mulțumit în sine pentru aceasta facere de bine, numai iaca i se înfațișaza înainte craiasa albinelor, zicandu-i:
– Harap-Alb, pentru ca ești așa de bun și te-ai ostenit de ne-ai facut adapost, vreau sa-ți fac și eu un bine în viața mea: na-ți aripa asta și, cand îi avea vreodata nevoie de mine, aprinde-o, și eu îndata am sa-ți vin întru ajutor.
Harap-Alb, luand aripa cu bucurie, o strange cu îngrijire; apoi, mulțumind craiesei pentru ajutorul fagaduit, pornește, urmandu-și calea tot înainte.
Mai merge el cat merge și, cand la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se parpalea pe langa un foc de douazeci și patru de stanjeni de lemne și tot atunci striga, cat îi lua gura, ca moare de frig. Și-apoi, afara de aceasta, omul acela era ceva de speriat; avea niște urechi clapauge și niște buzoaie groase și dabalazate. Și cand sufla cu dansele, cea deasupra se rasfrangea în sus peste scafarlia capului, iar cea dedesubt atarna în jos, de-i acoperea pantecele. Și, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasa de-o palma. Nu era chip sa te apropii de dansul, ca așa tremura de tare, de parca-l zghihuia dracul. Și dac-ar fi tremurat numai el, ce ți-ar fi fost? Dar toata suflarea și faptura de primprejur îi țineau hangul: vantul gemea ca un nebun, copacii din padure se vaicarau, pietrele țipau, vreascurile țiuiau și chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iara veverițele, gavozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii și plangeau în pumni, blestemandu-și ceasul în care s-au nascut. Ma rog, foc de ger era: ce sa va spun mai mult! HarapAlb, numai o țara cat a stat de s-a uitat, a facut țurțuri la gura și, neputandu-și stapani rasul, zise cu mirare:
– Multe mai vede omul acesta cat traiește! Mai tartorule, nu manca haram și spune drept, tu ești Gerila? Așa-i ca taci? Tu trebuie sa fii, pentru ca și focul îngheața langa tine, de arzuliu ce ești.
– Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci Gerila tremurand, dar, unde mergi, fara mine n-ai sa poți face nimica.
– Hai și tu cu mine, daca vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i mai încalzi mergand la drum, caci nu e bine cand stai locului.
Gerila atunci se ia cu Harap-Alb și pornesc împreuna. Și mergand ei o bucata înainte, Harap-Alb vede alta dracarie și mai mare: o namila de om manca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci striga în gura mare ca crapa de foame.
– Ei, apoi sa nu bufnești de ras? zise Harap-Alb. Mai, mai, mai! ca multe-ți mai vad ochii! Pesemne c-aista-i Flamanzila, foametea, sac fara fund sau cine mai știe ce pricopseala a fi, de nu-l poate satura nici pamantul.
– Razi tu, razi, Harap-Alb, zice atunci Flamanzila, dar, unde mergeți voi, fara mine n-aveți sa puteți face nici o isprava.
– Daca-i așa, hai și tu cu noi, zise Harap-Alb, ca doar n-am a te duce în spinare.
Flamanzila atunci se ia dupa Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. Și mai mergand ei o postata, numai iaca Harap-Alb vede alta minunație și mai mare: o aratare de om bause apa de la 24 de iazuri și o garla pe care umblau numai 500 de mori și tot atunci striga în gura mare ca se usuca de sete.
– Mai, da al dracului onanie de om e și acesta! zise HarapAlb. Grozav burdahan și nesațios gatlej, de nu pot sa-i potoleasca setea nici izvoarele pamantului; mare ghiol de apa trebuie sa fie în mațele lui! Se vede ca acesta-i prapadenia apelor, vestitul Setila, fiul Secetei, nascut în zodia rațelor și împodobit cu darul suptului.
– Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci Setila, caruia începu a-i țașni apa pe nari și pe urechi, ca pe niște laptoace de mori, dar, unde va duceți voi, fara mine degeaba va duceți.
– Hai și tu cu noi, daca vrei, zise Harap-Alb; de-abia nu te-ai mai linciuri atata în cele ape, îi scapa de blestemul broaștelor și-i da ragaz morilor sa umble, ca destul ți-ai facut mendrele pana acum. Ce, Doamne iarta-ma, îi face broaște în pantece de atata apa!
Setila atunci se ia dupa Harap-Alb și pornesc tuspatru înainte. Și mai mergand ei o bucata, numai iaca ce vede Harap-Alb alta minunație și mai minunata: o schimonositura de om avea în frunte numai un ochi, mare cat o sita și, cand îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iara cand îl ținea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea ca vede cu dansul în maruntaiele pamantului.
– Iaca, începu el a racni ca un smintit, toate lucrurile mi se arata gaurite, ca sitișca, și stravezii, ca apa cea limpede; deasupra capului meu vad o mulțime nenumarata de vazute și nevazute; vad iarba cum crește din pamant; vad cum se rostogolește soarele dupa deal, luna și stelele cufundate în mare; copacii cu varful în jos, vitele cu picioarele în sus și oamenii umbland cu capul între umere; vad, în sfarșit, ceea ce n-aș mai dori sa vada nimene, pentru a-și osteni vederea: vad niște guri cascate uitandu-se la mine și nu-mi pot da seama de ce va mirați așa, mira-v-ați de… frumusețe-va!
Harap-Alb atunci se bate cu mana peste gura și zice:, Doamne ferește de omul nebun, ca tare-i de jalit, sarmanul! Pe de-o parte îți vine a rade și pe de alta îți vine a-l plange. Dar se vede ca așa l-a lasat Dumnezeu. Poate ca acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora lui Pandila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerila. Ori din targ de la Sa-l-cați, megieș cu Cautați și de urma nu-i mai dați. Ma rog, unu-i Ochila pe fața pamantului, care vede toate și pe toți altfel de cum vede lumea cealalta; numai pe sine nu se vede cat e de frumușel. Parca-i un boț, chilimboț boțit, în frunte cu un ochi, numai sa nu fie de deochi!
– Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci Ochila, uitandu-se închiorchioșat, dar, unde te duci, fara de mine rau are sa-ți cada. Fata împaratului Roș nu se capata așa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ți-a da-o împaratul, daca n-oi fi și eu pe-acolo.
– Hai și tu cu noi, daca vrei, zise Harap-Alb, ca doar n-avem a te duce de mana, ca pe un orb.
Ochila atunci se ia și el dupa Harap-Alb și pornesc tuscinci înainte. Și mai mergand ei o bucata, numai iaca ce vede Harap-Alb alta bazdaganie și mai și: o pocitanie de om umbla cu arcul dupa vanat pasari. Ș-apoi, chitiți ca numai în arc se încheia tot meșteșugul și puterea omului aceluia? Ți-ai gasit! Avea un meșteșug mai dracos și o putere mai pe sus decat își poate dracul închipui: cand voia, așa se lațea de tare, de cuprindea pamantul în brațe. Și alta data, așa se deșira și se lungea de grozav, de ajungea cu mana la luna, la stele, la soare și cat voia de sus. Și daca se întampla sa nu nimereasca pasarile cu sageata, ele tot nu scapau de dansul; ți le prindea cu mana din zbor, le rasucea gatul cu ciuda și apoi le manca așa, crude, cu pene cu tot. Chiar atunci avea un vraf de pasari dinainte și ospata dintr-însele cu lacomie, ca un vultan hamesit. Harap-Alb, cuprins de mirare, zise:
– Dar oare pe acesta cum mama dracului l-o fi mai chemand?
– Zi-i pe nume, sa ți-l spun, raspunse atunci Ochila, zambind pe sub mustați.
– Dar te mai duce capul ca sa-l botezi? Sa-i zici Pasarila… nu greșești; sa-i zici Lațila… nici atata; sa-i zici Lungila… asemene; sa-i zici Pasari-Lați-Lungila, mi se pare ca e mai potrivit cu naravul și apucaturile lui, zise Harap-Alb, înduioșat de mila bietelor pasari. Se vede ca acesta-i vestitul Pasari- Lați-Lungila, fiul sagetatorului și nepotul arcașului; braul pamantului și scara cerului; ciuma zburatoarelor și spaima oamenilor, ca altfel nu te pricepi cum sa-i mai zici.
– Razi tu de mine, razi, Harap-Alb, zise atunci Pasari-Lați- Lungila, dar mai bine ar fi sa razi de tine, caci nu știi ce pacat te paște. Chitești ca fata împaratului Roș numai așa se capata? Poate n-ai știința ce vidma de fata e aceea, cand vrea, se face pasare maiastra, îți arata coada, și ia-i urma daca poți! De n-a fi și unul ca mine pe-acolo, degeaba va mai bateți picioarele ducandu-va.
– Hai și tu cu noi, daca vrei, zise atunci Harap-Alb; de-abia mi-i lua pe Gerila de țuluc și l-îi purta cu nasul pe la soare, doar s-a încalzi catuși decat și n-a mai clanțani atata din masele, ca un cocostarc de cei batrancioși, ca parca ma strange în spate cand îl vad așa.
Pasari-Lați-Lungila se ia atunci dupa Harap-Alb și pornesc ei tusșase înainte. Și pe unde treceau, parjol faceau: Gerila potopea padurile prin ardere. Flamanzila manca lut și pamant amestecat cu huma și tot striga ca moare de foame. Setila sorbea apa de prin balți și iazuri, de se zbateau peștii pe uscat și țipa șarpele în gura broaștei de seceta mare ce era pe acolo. Ochila vedea toate cele ca dracul, și numai înghețai ce da dintr-însul:
Ca e laie,
Ca-i balaie;
Ca e ciuta,
Ca-i cornuta.
Ma rog, nebunii de-a lui, cate-n luna și în stele, de-ți venea sa fugi de ele. Sau sa razi ca un nebun, credeți-ma ce va spun!
În sfarșit, Pasari-Lați-Lungila ademenea zburatoarele și, jumulite, nejumulite, ți le papa pe ruda, pe samanța, de nu se mai stavilea nimene cu pasari pe langa casa de raul lui.
Citeste continuarea: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
