Poti sa fii prietenul copilului tau?

Cred ca multi dintre noi, parintii, ne dorim fierbinte ca atunci cand copiii nostri vor fi mari, de la adolescenta tarzie in sus, sa avem cu ei o relatie armonioasa, ca de prieteni. Sa culegem roadele anilor in care am crezut in ei, i-am format, i-am iubit.

Din pacate sunt prea multe conflicte intre generatii, parca in ultima vreme prapastia e mai adancita ca oricand. Cultura comerciala vine si ea cu atractii pentru generatiile tinere pe care parintii lor nu le inteleg sau accepta, iar cand tu ca parinte nu esti empatic si receptiv la ce pasioneaza pe copilul tau, distanta creste exponential. Si totusi cum sa poti, doar de dragul lui, sa te faci ca iti plac toate nebuniile noilor generatii care pe el il fac fericit? Unde mai punem ca multe elemente pe care noi le consideram parte din educatie, ei, copiii, le privesc drept cicaleli, ingradire de libertate sau de placeri. Si frustrarea lor creste, paralel cu neputinta noastra.

Exista oare exceptii?

Eu, idealista de fel, am convingerea ca parintii pot comunica autentic, de la suflet la suflet, cu copiii inca de cand sunt mici. Daca ne dam mastile jos, daca ne recunoastem onest propriile rani si neputinte si ne aratam in fata copiilor oameni pur si simplu, cu limite, cu dorinte, nevoi, emotii, trairi, avem sanse reale ca puntea creata intre „parti” sa devina mai solida cu trecerea anilor.

Am intalnit cu bucurie o familie de greci in vacanta la mare. Mi-a atras atentia felul in care se distrau in apa fiul de vreo 18 ani cu tatal sau. La inceput am crezut ca sunt doi amici de aceeasi varsta. Dar nu, asemanarea fizica era izbitoare, erau tata si fiu. Se apucau de maini, se tranteau unul pe altul in apa, radeau mult impreuna. La un moment dat a venit si sora tanarului, de vreo 17 ani, fiica domnului, s-a alaturat distractiei.

Tatal a imbratisat-o si a pupat-o pe obraji , cei doi tineri s-au stropit, harjonit.

Atitudinea tatalui era una foarte placuta. Omul era extrem de natural. Emana autoritate dar si prietenie. Se vedea ca preocuparea lui nu a fost sa arate de-a lungul anilor cine e seful in familie, ci sa isi inteleaga copiii si lumea lor, sa fie la curent cu ce le place si ce nu, sa aiba o lume comuna cu ei. Iar acum culegea roadele. I-am reintalnit, si cu mama lor, si in alte conjuncturi ale sejurului meu, de suficiente ori incat sa mi se confirme intuitia. Cei patru se simteau bine unii cu ceilalti, tinerii nu pareau ca au o problema ca sunt la mare cu parintii, cum tot vezi tineri care fie pun bot ca sunt „carati” in destinatii de ai lor, fie pur si simplu refuza vacantele cu parintii.

Te mai poate interesa si: Ce sa faci cand copilul pleaca de acasa. 21 de sfaturi ca sa te tratezi de “sindromul cuibului gol”

Cei patru aveau subiecte in comun, mergeau in locuri de distractie ale statiunii, le era pur si simplu bine impreuna.

Ma bucuram ca un copil vazandu-i. I-am aratat si fetitei mele de sapte ani, spunandu-i onest ca asa imi doresc sa ajungem si noi peste ani si ani, dar ca e nevoie de amandoua in acest demers.

M-am bucurat: deci se poate! Poate ca nu sunt doar idealurile mele rupte de realitate, poate ca e doar mediatizarea agresiva a problemelor dintre generatii prea amplificata. Cred ca fiecare familie isi gaseste propriul echilibru si prioritati in cresterea copiilor. Dar e bine sa ii tratam pe cei mici, viitorii nostri prieteni, exact asa cum vrem sa fim si noi tratati: cu respect, cu iubire, cu empatie. Sa ne pese intai de ei si dupa aceea de ce vrem noi sa realizam pentru imaginea de bun parinte, cum arata ea in mintea noastra. Copiii nu uita nimic niciodata.

Sigur, putem face tot ce e mai bine si copilul sa nu reactioneze conform asteptarii noastre de prietenie. Nu il putem forta. Macar stim ca am facut totul. Si mai mult decat atat.

Nu rata nici: 6 idei pentru cum sa petreci o zi perfecta de weekend cu copilul tau

foto: Depositphotos.com