Dragă părinte, copilul tău are nevoie să crezi în el. Mai mult decât are nevoie de bani, de grijă sau sfaturi. Nu are nevoie să faci lucrurile în locul lui, ci să-l provoci să le facă singur. Nu îl ajuta să faci tu alegerile, ci să-l îndemni să le facă după cum simte. Nu-i e de mare folos să-i netezeşti mereu drumul, ci să-i arăţi că are puterea de a se aşeza pe orice drum. Nu-i e util să-l critici mereu sau să-i dai tot felul de sfaturi despre cum ar trebui să fie, dar e inestimabil un cuvânt care îi dă putere şi îi aminteşte să aibă încredere în el. E incredibil câtă putere îi da iubirea ta.
Din experienţa sutelor de oameni ale căror poveşti le-am auzit, am constatat că mulţi dintre cei care încă îşi caută drumul, locul, bucuria în viaţă, păşind cu greu şi ezitare, sunt cei care nu au simţit susţinerea părinţilor. Şi nu vorbesc despre susţinerea materială, ci despre acea încredere de neclinitit pe care o transmiţi cuiva. Rădăcinile lor sunt şubrede şi nu-şi pot trage seva de acolo. Precum o plantă care, dacă nu are suficientă apă şi lumină de calitate, stagnează şi apoi se ofileşte, la fel un om care nu se bucură de aprecierea şi încrederea familiei, va depunde mult efort şi uneori prea mult timp pentru a se regăsi şi a-şi alege drumul potrivit.
Părinţii au avut şi încă mai au tendinţa de a proiecta asupra copiilor lor, toate fricile, ambiţiile lor trecute, aşteptările, orgoliile, pretenţiile. Ei îşi formează o anumită imagine despre copiii lor, despre cum „ar trebui” ei să fie. Apoi compară realitatea cu acea imagine şi, pentru că cele două nu se suprapun perfect, emit semnale subtile sau clare şi puternice, despre nemulţumirea lor. Astfel, mesajele pe care le primesc copiii sunt, adesea: „nu eşti unde ar trebui” (înseamnă, de fapt: „nu eşti unde aş fi vrut eu”), „mai ai de muncit să ajungi bine, să te realizezi” („nu mi-ai demonstrat încă”), „nu faci bine cutare lucru” („ceva nu e în regulă cu tine”), „drumul pe care l-ai ales nu te onorează, nu e pentru tine” („drumul pe care ţi-l indic eu e cel bun”), „eu te sfătuiesc pentru că-ţi vreau binele” („vreau să fiu liniştit, o fac pentru mine”), „am muncit mult ca tu să fii cineva” („ai o datorie faţă de mine”) etc.
Majoritatea copiilor simt şi primesc aceste mesaje, le inscripţionează în mintea lor şi ajung să se lase conduşi de ele în viaţă. Ajunşi adulţi, ei se comportă precum copiii care aşteaptă încă recunoaşterea, aprecierea şi aprobarea părinţilor, şi le caută apoi în toţi oamenii pe care-i întâlnesc. Ori asta le ia din putere şi îi face să se simtă insuficient de buni. Ca şi când niciodată nu-i destul ce sunt şi ce fac. Iar dacă nu se prind că sunt captivi într-un program care nu e al lor, rămân, uneori toată viaţa, în aşteptarea a ceva care să-i împlinească, a unor cuvinte care să-i motiveze, a unor circumstanţe care să le schimbe viaţa şi să-i facă mândri de ei. Şi se întâmpla să aştepte până la finalul vieţii…
Draga părinte, eşti cel care a facilitat venirea unui suflet aici, pe pământ. Aşa ai ales tu, nimeni nu te-a obligat. Sufletul acela nu vine de la tine, nu e al tău şi nu poţi decide ce drum să-şi aleagă. Sursa lui e Dumnezeu şi experienţa să pământeană este alegerea lui. Viaţa lui şi felul în care o trăieşte nu sunt responsabilitatea ta. Responsabilitatea pe care ţi-ai asumat-o este aceea de a mijloci venirea acelui suflet aici şi crearea spaţiului în care el să se vadă şi să se experimenteze. Iar pentru asta, e suficient să-l iubeşti şi să ai încredere mereu că Sursa lui e prezentă în tot şi toate, în fiecare parte din el şi în fiecare pas pe care-l face. Ajută-l doar să-şi amintească asta. Nu trăi în locul lui, ai grijă de drumul tău, e la fel de preţios al lui. Ai grijă de sufletul, corpul şi mintea ta. Nu încerca să te realizezi prin el, nu-i pune în cârcă dorinţele tale. Ai grijă ca manifestările tale să fie din şi în iubire, nu din egoism. În felul acesta, şi copilului tău îi va fi bine.
Dragă părinte, copilul tău, indiferent de vârstă, are nevoie să ştie că crezi în el şi că eşti acolo, indiferent ce alegeri face în viaţă. El are nevoie de iubire, nu doar când e în faşă sau când face primii paşi, ci şi după aceea. Indiferent unde merge, câţi ani are şi cu cine se însoţeşte. Indiferent ce drum alege în viaţa şi ce profesie îmbrăţişează, succesul său depinde, în mare măsură, de câtă încredere are în el. Iar asta tine, în mare parte, de câtă încredere a simţit că ai tu în el.
Unul dintre cele mai preţioase daruri pe care le poţi face copilului tău este să ai grijă de tine, de drumul tău. În loc să îi pui în cârcă dorinţele şi aspiraţiile tale, încercând să te realizezi prin el, oferă-i binecuvântarea de a trăi lângă un părinte împăcat cu el însuşi. Copilul tău nu este extensia ta, nu este un scop (de) atins numai bun de bifat în „condica” realizărilor tale, nu e un trofeu. El îşi are drumul său, iar tu ar fi bine (pentru amândoi) să te menţii pe al tău. Astfel, vei evita dezorientarea şi panica din momentul plecării lui de lângă tine. Vei evita înverşunarea, tristeţea, disperarea de a-ţi fi dat seama că nu ai avut o viaţă şi ai nevoie să-ţi construieşti una, în lipsa copilului. Căutând să fii împlinit prin tine însuti, vei fi demn şi împăcat la orice vârsta şi nu vei simţi nevoia niciodată să te agăţi de viaţa copilului tău, sufocându-l, condiţionându-l, presându-l şi aşteptând de la el să te facă fericit.
Dragă părinte, iubeşte-ţi copilul, mai ales atunci când ezită, greşeşte, se împotmoleşte. Aminteşte-i că-l iubeşti oricum. Şi aminteşte-ţi să te iubeşti pe tine!
Nicoleta Svârlefus
Astrolog, trainer spiritual, consilier transpersonal, asociat&coordonator Astrocafe.ro.
