Shop
Ultimele 100 de articole

Viata de parinte asa cum e: Dimineata dementa sau Cand copilul intarzie si tu esti cu nervii la pamant

17 martie 2012, , Vizualizări:
sfatulparintilor.ro - Viata de parinte

Teoria ca teoria dar practica ne omoara. Toti vrem sa fim parinti mai buni, desigur chiar perfecti. Credem cu tarie ca ceea ce stim ca e bine si e rau, chiar e bine si e rau. Mai mult, impunem acest lucru copiilor nostri pentru ca de aia suntem parinti, sa veghem la binele lor. Dar daca acela nu e binele lor? Sau daca ajungi sa ii impui “binele” tau cu un pret platit, prea mare?

Iata o frantura din povestea reala a unei mame pe nume Daniela intr-o dimineata ploioasa cu zapada de martie (oare de ce trebuie sa ninga in martie?). Poate fi si povestea ta. Si la final, iata povestea altei mame, diametral opuse, cu conceptie de a-si creste copilul exact opus primei mame. Ambele experiente cat se poate de reale de acum cateva zile sunt foarte tari si pline de savoare. Dar mai ales pline de invataturi.

 

 

“Ieri Alina (8 ani, n.r.) a venit de la scoala, a avut, ca mereu, o zi grea as spune eu (un adult imbacsit de prea multe zile grele intelectual) insa plina ar spune ea. A venit la 4 ca a stat, ca mereu, si la afterschool. A mancat, s-a jucat cu pisoiul Pufi si a zis ca simte nevoia sa se joace de-a scoala in camera ei. Una din marile ei bucurii e sa faca pe doamna invatatoare cu elevi imaginari sau chiar prezenti cum ar fi nelipsitul pisoi Pufi care e acest burete al emotiilor nestavilite ale copilei mele dar si alti pufosi nesfarsiti sau soricei de jucarie aliniati cuminte pe pat, deh, ca la scoala.

Am atentionat-o ca este ora de a ajunge la sala de sport (unde merge de 3 ori pe saptamana), in sensul ca la 5 jumatate suna la usa vecina noastra, mama baietelului cu care merge la acest sport, ea ii duce iar eu ii aduc inapoi acasa. Am rugat-o sa se incadreze in cele 5 minute disponibile ca sa ajunga si la sport la timp dar nici vecina noastra sa nu astepte prea mult in fata portii.

Ei bine, intre noi se creeaza o anxietate greu de descris in cuvinte legat de momentul unei plecari, oricarei plecari, presata de factorul timp. E valabil si cand mergem in vizite de placere daramite cand presiunea e si mai mare ca e scoala sau sport sau o obligatie mare. Lui Dan (sotul meu) nu ii place sa intarzie, eu sunt de-a dreptul obsedata de presiunea de a nu intarzia ceea ce nu inseamna ca nu intarzii oricum mereu mereu oriunde (desi anxietata la maxim) iar copilul are o incapacitate de a se mobiliza la presiunea mea. Parca atunci e mai lenta ca oricand, ca oricine. Mai rau, isi apara lentoarea printr-o atitudine non-anxioasa de genu: asa si, intarzii, asta e, atat pot. Iar eu turbez. Evident, cand turbez, o iau pe inalte desi urasc sa tip si imi propun in fiecare clipa a vietii sa nu mai tip vreodata.

 

 

Ieri vecina a sunat prea devreme iar Alina nu era gata. Atunci si-a tras pantalonii, s-a imbracat, si-a luat rucsacul, doamna a mai sunat inca o data, eu clocoteam greu de descris in vorbe cum, am inceput sa tip ca imi e rusine de vecina sa ne astepte, ea tipa ca face cat poate si nu are decat doamna sa isi duca copilul mai devreme si ea va ajunge dusa de un parinte al ei mai tarziu si asta e. Ma rog, tipetele noastre l-au scos din minti pe Dan care a zis ca nu mai suporta si ne va pedepsi pe amandoua. A plecat copilul, s-a asternut o liniste grea, ca dupa un tsunami. Ne-a trecut totusi in 10-15 min, noroc ca nu suntem oameni ranchiunosi.

 

Dimineata, azi. Totul a fost bine pana la 8 fara 20 cand firesc era ca Alina sa fie in faza de haina pusa si iesit pe usa ca sa ajunga la timp la ore. Nu. Desi era treaza si super fresh, avea ea altceva de notat intr-un carnetel (aia era prioritatea ei la acel moment). Eu suparata pe ea ca nu se mobilizeaza, ea in defensiva, evident, ca doar nu o sa fie capabila la 8 ani sa admita cu responsabilitate ca la maturitate limitele sale. Deci ca sa se apere, tipa. Dar nu stia ce sa zica si tipa asa de genul: aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

 

 

Copilul a plecat, dusa de Dan, nu a intarziat, iar eu am ramas plangand amarnic si mult si greu si deznadajduit. Unde gresesc? De ce asemenea furtuni emotionale pentru a nu intarzia?

 

Pentru prima data pe acest subiect, am pus armele jos, garda jos, clacand si admitandu-mi limita, neputinta si nepriceperea sa stiu cum sa manageriez aceste situatii conflictuale ca sa rezulte si educatie dar si echilibru emotional in familie.

 

Plangand, l-am rugat pe Dzeu sa imi dea ajutor ca eu am vointa si dorinta dar nu am pricepere sa gestionez astea si nu e corect fata de copilul meu sa o privesc ca pe o bad person pt ca astea sunt limitele ei iar eu ii cer o promptitudine legata de factorul timp insa manifestata la nivel non-verbal prea prea anxios. Adica una e sa zici calm, daca nu esti gata vei intarzia si o sa fie cam rau.

Si alta e sa simti asta ca pe ceva fatal si toti porii tai sa vibreze de groaza intarzierii. Si atunci orice zici sau nu zici, bagi copilul ala in toti dracii si un copil bagat in toti dracii face ca toti dracii, complet incontrolabil ca reactie. Unii tipa unii plang, unii se razvratesc, unii se inchid in ei, unii lovesc, etc.

 

Stoarsa la inceputul zilei de orice energie,  am venit la computer si rasfoind din site in site… am gasit acest blog.

 

Nu doar ca ceea ce scrie acolo m-a ajutat foarte mult dar nu e intamplator ca l-am intalnit. O admir din tot sufletul pe aceasta mama si asa este. Nu conteaza cine ce zice, copilul are dreptul la propria sa experienta, la limite, la erori, la asumarea a ce face bine sau rau. Nu doar la a fi robotii nostri ca noi stim mai bine ce e ok pt ei sau nu.

 

Noi ca parinti reactionam dupa obiceiuri si programe aflate adanc in capul nostru. Insa chiar se poate si altfel. Si e asa de bine cand ti se da sansa sa vezi diferenta dintre tine si altii, iar asta sa iti ajute familia! “

 

 

 

Care a fost descoperirea Danielei, mama Alinei? Iata ce a citit ea pe blogul unei alte mamici.

 

 

“Ce (nu) stie Andrei sa faca

Astazi m-am dat cu ruj. Prima oara dupa doi ani. M-am gandit cu ce sa ma imbrac, mi-am sarutat sotul si mi-am luat ramas bun de la copii. M-am urcat in masina si m-am dus la cinema. De una singura, la un documentar, caci zilele astea are loc One World Romania, festival pe care incerc de cativa ani sa nu il ratez. La sfarsitul filmului eram hotarata sa nu imi dau copilul la scoala si sa parasesc definitiv Romania.
“Scoala noastra” este un documentar facut cu simtul raspunderii, pe parcursul mai multor ani, undeva in Maramures. Filmul vorbeste despre segregarea copiilor romi si despre cum ei ajung in scoli speciale, numai pentru a nu invata laolalta cu copiii romani. Vazand fetele invatatoarelor si discursul directorului, am realizat ca nu s-au schimbat multe lucruri de cand am terminat eu scoala, iar asta a fost demuuult.

Vazand filmul, mi-a amintit de ce ma bucur de fiecare data cand cineva imi spune “Doamna, copilul dvs nu respecta nicio regula, nu stiu cum o sa va descurcati cu el”. Sau cea mai draguta de pana acum: “Doamna, am incercat dar degeaba, Andrei pur si simplu nu vrea sa se alinieze ca ceilalti copii”. Ce usurare! mi-am zis.
Lipsa de conformism a lui Andrei ma bucura si inca nu imi ridica niciun fel de indoiala. Uneori ma intreb cum ii va fi la scoala. Are 4 ani si nu stie sa numere pana la 10. Nici sa recite vreo poezie. Grav, ar zice unii. Cum o sa il dau la scoala fara o minima pregatire? Sa plece de la zero, la fel ca tiganii care nu merg la gradinita?
Ei bine, cam asa ceva. Desi nu stie mai nimic din ce stie un copil de varsta lui dintr-o gradinita de stat, Andrei si cu mine reproducem pasaje intregi din povesti sau cele 2-3 desene animate care ii plac. Stie pe dinafara paginile preferate din enciclopedie si ii place pe Vivaldi si pe Beethoven. Iti poate povesti cum e celebrata Ziua Mortilor in Mexic, dar nu uneste 3 puncte si nu face labirinturi (cum am citit eu ca ar trebui sa se intample la 4 ani). De fapt nu face nici o activitate de logica, cel putin nu unele care sa implice creion si hartie.

Cand il aud povestind cu entuziasm despre ceva, imi amintesc de mine in gimnaziu. Ce porcarii trebuia sa invat si cat ma frustra ca imi pierdeam timpul cu algebra, cand as fi citit despre nazism pana la 3 dimineata. Si cum pentru a fi considerat un elev bun, trebuia sa fii bun la toate.
Lipsa de conformism nu se traduce in lipsa de empatie si de intelegere a nevoilor altora. Ca sa traduc asta in termenii lui Andrei : Mami, sa stii ca pe doamna aia grasa nu am jignit-o. Nu am strigat: Ce grasa esti!” Doar am intrebat-o: “Doamna, dar de ce esti asa de grasa?”

Asa ca o sa il las sa aleaga. Sa fie liber sa invete doar ceea ce ii place, sa caute o nisa, sa isi poarte parul lung si sa vina beat acasa. Daca asta va vrea. Sa abesreze in voie si sa creasca liber. Sunt sigura ca asta nu il va rupe de lume si ca va gasi cativa oameni care sa gandeasca la fel ca el.

A, si astept cu nerabdare o eventuala discutie pe tema “baiatul dvs trebuie sa se tunda”. Bring it on doamna invatatoare!”

 

Relatarea mamicii lui Andrei se gaseste pe blogul www.fotografiidefamilie.ro.

Cuvinte cheie: , ,

seo
Gradinita
Blossom Salon
Aboneaza-te
la Newsletter-ul zilnic
Primeste pe mail noutatile Sfatulparintilor.ro. Citeste politica de confidentialitate.