”Atunci când soțul meu a murit de cancer, la doar 37 de ani, sufeream atât de mult, încât nu puteam nici să dorm. Într-o după-amiază, am fost să-i vizitez mormântul. Din cimitir se vedea Oceanul Pacific. Acolo am adormit și a fost cel mai liniștit somn pe care l-am avut în mai multe luni, de când rămăsesem văduvă. Nu priveliștea m-a calmat, ci Paul, care era chiar acolo, sub pământ.
L-am iubit pe Paul chiar din ziua în care ne-am cunoscut, în anul 2003, pe cât eram boboci la medicină. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că voi ajunge văduvă atât de repede. Paul era genul de om care te face să râzi în hohote. Dar era și un intelectual adevărat. Terminase deja o facultate și se gândea să-și completeze studiile printr-un master în literatură engleză. Totuși, a ales să intre la facultatea de medicină ”pentru a găsi răspunsuri care nu sunt în cărți, pentru a găsi răspunsul la întrebarea care este scopul vieții, ce face ca viața să merite să fie trăită, chiar dacă există moarte și decădere”.
Ne-am căsătorit pe malul oceanului. Imediat după nuntă, ne-am mutat într-un alt colț de țară pentru a începe rezidențiatul. Fiecare dintre noi lucra câte 80 de ore pe săptămână. Când aveam timp liber, urcam pe munți ținându-ne de mână și ne planificam viitorul.
O veste neașteptată
Apoi, la 10 ani de la data la care ne-am cunoscut, sănătatea lui Paul a început să se clatine. După câteva teste am aflat că durerea lui de spate și pierderea în greutate nu erau simptome de epuizare, ci era un cancer pulmonar, aflat deja în metastază. Era rândul nostru să privim moartea în față și, mai mult decât oricând, să răspundem la întrebarea: cel anume face ca viața noastră să aibă sens.
Citeste continuarea pe libertateapentrufemei.ro
