Din seara aceea, ma intalnesc cu mama regulat. Nu iesim chiar in fiecare saptamana, dar incercam sa ne vedem macar de doua ori pe luna. Luam intotdeauna cina impreuna si uneori vedem si un film. Desi, de cele mai multe ori, stam doar de vorba. Eu ii povestesc despre necazurile mele de la serviciu. Ma laud cu copiii mei. Ea ma tine la curent cu “barfa” din familie cu care, se pare, raman mereu in urma.
Sau imi povesteste despre trecut. Acum inteleg ce a insemnat pentru mama sa lucreze intr-o fabrica in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Am ascultat din nou cum l-a intalnit pe tata acolo, cum a inflorit iubirea lor, in acele vremuri grele, in tramvai. Ascultandu-i povestirile, am ajuns sa inteleg cata importanta au ele pentru mine. Ele sunt despre insasi viata mea. Nu ma satur ascultandu-le.
Dar nu vorbim numai de trecut. Vorbim si despre viitor. Din cauza problemelor de sanatate, mama e ingrijorata in privinta zilelor ce vor veni. “Mai am atatea de facut in viata”, mi-a spus intr-o seara. “Vreau sa-mi vad nepotii mari. Nu vreau sa pierd nimic din ceeace fac ei”.
Ca multi dintre prietenii mei familisti, am tendinta sa ma agit umplandu-mi pana la refuz agenda in efortul de a impaca viata familiala cu cariera si cu pastrarea relatiilor. Ma plang adeseori ca timpul zboara prea repede. Petrecandu-mi timpul cu mama, am invatat cat de important este sa nu te mai grabesti. Am inteles, in sfarsit, semnificatia unei expresii pe care am auzit-o de un milion de ori: timp calitativ.
Diana a avut dreptate. Intalnirile cu alta femeie chiar m-au ajutat in casnicie. Au facut din mine un sot si un tata mai bun pentru ca am putut privi viata si relatiile din unghiul acesta al parintelui care candva va imbatrani. Si, sper, din tot sufletul, un fiu mai bun.
Multumesc, mama. Te iubesc.
