A fost mirata si neincrezatoare cand i-am telefonat si i-am sugerat sa mergem – doar noi doi – la un film sau la restaurant.
“S-a intamplat ceva? Te muti si-mi iei nepotii de langa mine?” m-a intrebat. Mama e tipul de femeie care se gandeste la orice, numai la lucruri normale nu – un telefon seara tarziu sau o invitatie neasteptata la cina din partea fiului cel mare anunta vesti proaste.
“M-am gandit ca ar fi bine sa petrecem ceva mai mult timp impreuna” am zis. “Doar noi doi.”
A reflectat o clipa la ceeace spusesem. “Mi-ar placea. Chiar foarte mult”, zise.
Vineri, dupa serviciu, m-am trezit cuprins de emotie pe drumul spre locuinta ei. Simteam teama dinaintea unei intalniri cu o femeie – desi, pe naiba, tot ce aveam de facut era sa ies in oras cu mama mea.
Despre ce o sa vorbim? Si daca nu-i place restaurantul pe care l-am ales? Sau filmul? Si daca nu-i place nimic?
Cand am intrat pe alee, mi-am dat seama cat de emotionata era si ea din cauza intalnirii noastre. Ma astepta in fata usii gata imbracata. Se coafase. Zambea.
“Le-am spus prietenelor mele ca ies cu fiul meu si au fost foarte impresionate” mi-a spus urcandu-se in masina. “Abia asteapta sa le povestesc maine despre seara noastra.”
Nu ne-am dus la vreun restaurant de lux, doar undeva, in apropiere, unde sa putem sta de vorba. Cand am ajuns, mama m-a luat de brat – pe jumatate din dragoste, pe jumatate din dorinta de a o ajuta sa se descurce cu scara care ducea in restaurant.
