Povestea de suflet: Viaţa după ce el îţi spune că divorţează de tine

Când am ajuns acasă în acea seară, soţia mea tocmai servea cina. I-am luat mâna şi i-am spus franc: „Trebuie să-ţi mărturisesc ceva, după masă!”. S-a aşezat şi a început să mănânce încet. Observam durere în ochii ei.

Brusc, nu mai ştiam ce să-i spun şi cum să-i spun. Dar trebuia să-i spun. Voiam să divorţez. Am deschis discuţia calm. Ea nu părea să fie tulburată de cuvintele mele, dar m-a întrebat DE CE? Am ocolit răspunsul, iar asta a înfuriat-o! „NU eşti bărbat!”, mi-a spus.

 

În acea seară am mers la culcare separat şi n-am vorbit deloc unul cu altul. Ea plângea încet. Ştiam că voia să afle ce s-a întâmplat cu căsnicia noastră. Însă nu i-aş fi putut da un răspuns satisfăcător. De fapt, întâlnisem o fată încântătoare. Pe ea n-o mai iubeam. Îmi era doar milă de ea.

 

Cu un mare sentiment de vină, i-am propus soţiei o înţelegere de divorţ prin care îi lăsam casa, 30% din firmă şi maşina. A rămas mută în faţa hârtiei, apoi a izbucnit. Am simţit cum inima ei se rupe în mii de bucăţi. Această femeie care a petrecut 10 ani din viaţa ei cu mine îmi devenise dintr-o dată o străină. Îmi părea rău pentru timpul pe care l-a pierdut cu mine, resursele şi energia consumate pentru care nu i le mai puteam da înapoi, pentru că o iubesc pe cealaltă atât de mult.

Pentru mine, acest plâns a însemnat o uşurare. Mă aşteptam să plângă şi văzând-o că face acest lucru a fost pentru mine ca o eliberare. Iar ideea divorţului care mă obseda deja de câteva săptămâni mi se părea acum mai clară şi cea mai potrivită soluţie.

 

 

A doua zi când am venit acasă, ea era la masa din bucătărie şi scria ceva. M-am dus direct la culcare şi am adormit foarte repede pentru că petrecusem cu cealaltă şi eram foarte obosit. Când m-am trezit mai târziu, ea era tot la masa din bucătărie şi scria. Nu-mi păsa deloc de ce făcea acolo. M-am dus din nou la culcare.

 

Dimineaţa mi-a prezentat condiţiile ei pentru divorţ: nu voia nimic de la mine, însă avea nevoie de o lună până la divorţ. Băiatul nostru urma să dea examen la finalul lunii şi avea nevoie de linişte şi de o viaţă normală pentru a nu fi tulburat. Un divorţ l-ar fi distrus. Aici avea dreptate. Dar a mai fost o condiţie, foarte ciudată. Voia ca timp de o lună să o iau în braţe şi să o scot din dormitor pentru a o duce afară să plece la serviciu. Aşa am făcut când am plecat de la restaurant în ziua nunţii noastre. “E nebună!”, mi-am zis. Dar, ultimele zile din viaţa noastră de cuplu trebuiau să fie cât mai agreabile, astfel încât băiatul nostru să nu fie afectat. Aşa că am acceptat.

Când i-am spus femeii pe care o iubeam de cerinţa soţiei mele, a început să râdă. “Dar e absurd, femeia asta trebuie să înţeleagă că indiferent de trucurile pe care le utilizează trebuie să accepte divorţul!”.

 

Şi a venit prima zi. Când am luat-o în braţe, am fost foarte neîndemânatic. Nu o mai atisesem pe soţia mea de când i-am spus de divorţ. Fiul nostru era încântat. “Tati o ţine pe mami în braţe!”, striga el ţopăind. Mi-a rupt inima. Soţia mea a închis ochii şi mi-a spus încet: “Te rog să nu-i spui despre divorţ!”. Eram oarecum frustrat. Am dus-o în braţe până dincolo de uşă şi apoi am privit-o cum pleacă spre birou. Apoi am plecat şi eu.
A doua zi a fost mai uşor. S-a cuibărit la pieptul meu şi simţeam parfumul. Atunci mi-am dat seama că n-am mai privit-o pe femeia asta de multă vreme. Nu mai era o tinerică. Avea şi nişte riduri, îi apăruseră şi nişte fire albe de păr. A cam plătit preţul pentru căsnicia noastră. Pentru o clipă m-am gândit: “Ce i-am făcut?!”

 

A patra zi am simţit că este ceva între noi. “Această femeie mi-a dăruit 10 ani din viaţa ei!”, îmi spuneam în minte. A cincea, a şasea zi au însemnat pentru mine revenirea anumitor sentimente. Mă simţeam intim cu soţia mea. Nu i-am spus celeilalte nimic. Dar a devenit pentru mine din ce în ce mai uşor să-mi iau soţia în braţe şi să o trec pragul uşii şi parcă fiecare zi mă făcea mai puternic.
Într-o dimineaţă am surprins-o când se îmbrăca. A încercat atât de multe rochii, nici una nu îi mai venea. Şi aşa mi-am dat seama. Nu eu eram mai puternic, ci soţia mea era din ce în ce mai slabă. “Doamne, câtă durere e în inima ei, cât amar, uită-te cât a slăbit!”, mi-am spus. Inconştient, m-am apropiat de ea şi am mângâiat-o pe păr. Atunci a intrat fiul nostru: “Hei, tati, e timpul să o iei în braţe pe mami!”. Pentru el, să-şi vadă tatăl cum o ţine în braţe pe mama lui a devenit un moment esenţial din viaţă. Soţia mea l-a luat în braţe şi l-a ţinut strâns. Eu am întors capul de teamă să nu mă răzgândesc în ultima clipă. Şi am luat-o în braţe, am travesat întreaga casă, i-am simţit braţele în jurul gâtului aşa de moi. Îi simţeam trupul uşor. Era ca în ziua nunţii noastre. Şi cu cât o simţeam mai uşoară, cu atât eram mai trist.

 

În ultima zi a lunii, abia am mai putut să păşesc. Băiatul nostru era la şcoală. Am ţinut-o strâns în braţe şi i-am spus că nici măcar nu mi-am dat seama că în ultima vreme noi n-am fost intimi. Am plecat ca o furtună, am ieşit din maşină fără măcar să o încui. Am ajuns sus şi i-am spus celeilalte: “Îmi pare rău, dar eu nu mai divorţez!”. “Ce-ai păţit ai febră?”, îmi zise punându-mi mâna pe frunte. I-am îndepărtat mâna şi i-am spus: “Eu nu am cum să divorţez pentru că îmi iubesc soţia. Poate că mariajul meu a fost plictisitor în ultima vreme, dar asta nu pentru că nu ne iubim, ci pentru că nu am mai fost atenţi la noi!”.

Atunci mi-am dat seama că aşa cum mi-am purtat soţia în braţe în ziua nunţii noastre, aşa trebuie să o ţin până când unul dintre noi părăseşte această lume.

Am plecat, m-am oprit la cea mai apropiată florărie şi am rugat-o pe domnişoara de acolo să-i trimită soţiei mele cel mai frumos buchet de flori, cu mesajul “Te voi purta în braţe în fiecare dimineaţă a vieţii mele, până la adânci bătrâneţi!”.