Sindromul meu aniversar: Au grija freziile an de an sa nu uit ce a fost undeva, candva 

Aveam vreo 10 ani cand am aflat pentru prima data din cartea lui Marcel Proust numita “In cautarea timpului pierdut” despre tehnica memoriei involuntare. In carte, eroul intra in contact cu prajitura numita Madeleine care prin gust, miros si cum arata il trimitea, impotriva vointei mintii lui constiente din prezent, spre amintiri din trecutul indepartat cand manca aceeasi prajitura si corpul se simtea ca si cum era acolo, atunci cu toate detaliile posibile.

Am descoperit pe pielea mea ca asa este.

Sunt sigura ca si pentru voi este la fel. Avem imagini, mirosuri, situatii, replici, sunete care ne trimit fix inapoi in timp cand am trait ceva cu aceleasi imagini, mirosuri, sunete. Si trairea reincepe. Ce facem cu ea? Ne bucuram din nou daca atunci a fost pe bucurie? Ne indureram din nou daca atunci a fost cu durere? Pai, de la caz la caz si in functie unde ne aflam fiecare in calatoria sa.

Asa se face ca pe pilot automat corpul, sufletul, mintea mea an de an se conecteaza pornind doar de la vazul unui buchet de frezii la acea noapte de 7 spre 8 martie 2005 si mai exact la dimineata zilei de 8 martie ziua femeii cand la spitalul unde ma aflam intre viata si moarte dupa ce am pierdut mult sange gratie sarcinii extrauterine pe care o aveam, lumea isi daruia flori si isi ura La multi ani de ziua femeii, a mamei. Fix aceeasi zi in care eu “bifam” dureroasa experienta de a nu reusi sa fiu mama pentru al doilea copil dorit si de a aduce o sora sau un frate fetitei mele de 1 an si jumatate pe atunci.

Sunt 19 ani acum.

Memoria sufletului si corpului nu ma lasa ca an de an sa trec peste ca si cum nu ar fi fost. Au grija de asta an de an freziile. Am lucrat terapeutic, am facut constelatii si multe procese de iertare de sine, de vindecare si pot spune ca sunt in alt loc si spatiu in sistemul sufletului meu, al familiei mele in raport cu acea situatie. Am inteles multe, inclusiv ca acel spirit mi-a vegheat proiectele ulterioare si m-a indrumat ca peste doar cativa ani sa creez siteul Sfatulparintilor.ro care exista din 2010. Daca nu ar fi fost acea mare durere, nu ar fi existat energia de descoperire a multor aspecte noi ale vietii si de dat viata acestui site care inca joaca un rol, cel putin in viata mea.

Si acum, de 7 martie, exista in mine o tristete dar este mai degraba contemplativa, un fel de “ce ar fi fost daca”, “cum ar fi fost daca sarcina evolua si fiica mea ar fi avut un frate sau o sora”. Insa ce am inteles este ca ceea ce este e fix ceea ce trebuie sa fie pentru binele inalt al tuturor celor implicati si ca totul are un sens, ca exista legea transformarii in Univers, nimic nu se pierde si totul se transforma, ca exista legea polaritatii, ceea ce pare a fi ceva foarte rau are in egala masura si mari daruri si lucruri bune de oferit. Mi-am dedicat anii urmatori sa descopar care sunt acele bunatati oferite mie de Univers care a permis si acea mare durere fizica si emotionala.

Corpul nu ma lasa sa uit si poate ca este in regula asa.

De ce sa uitam ceea ce ne defineste si formeaza in viata asta? Cand uitam, aparea intre 1 si 8 martie cate un accident de masina mic sau mediu suficient cat iar sa ma readuca in mine si sa vad in ce data suntem atunci cand completam fisele de accident amiabil. Anul trecut am avut puternicul impuls sa iau un pui de pisica desi am 2 animale deja si era complicat cine sa aiba grija de al 3 lea. Nu m-am prins exact care era data cand am mers sa iau pisica insa acolo am realizat ca era 6 martie. Pisica nu a ramas in casa pentru ca cei doi mici necuvantatori nu au primit-o cu drag si am dus-o inapoi. Ei mi-au aratat, poate, si realitatea de atunci cum ca poate nu era loc in spatiul meu de un al doilea copil in conditiile in care aveam unul de nici 2 ani si eram prinsa la jobul plin de responsabilitati din televiziune 10 ore pe zi. Cand cream o viata sa ne asiguram ca avem timp si energie sa maternam acea forma de viata, fie ea om, proiect sau orice altceva. Asta e ceva ce am invatat tot atunci.

Anul acesta corpul ma doare in zona stanga unde a fost scoasa trompa in urma operatiei.

Dau blandete si pun atentia si iubirea acolo si stau in contact cu ceea ce este, cu ceea ce ar fi putut sa fie, cu mama din mine care atunci a ramas foarte ranita si confuza, cu tot ce a urmat in calatoria mea. Onorez viata cu tot ce ne aduce ea desi deseori nu prea intelegem multe. Poate nu e despre a intelege cat despre a trai. Despre a simti placere prin cele cinci simturi date noua si a primi aceasta placere ca astfel  corpul nostru, aceasta impecabila masinarie divina creata pentru calatoria sufletului, sa fie un vehicul cat mai high class care sa ne duca cat mai placut si bine mai departe.

Si anul acesta in zilele de 7 si 8 martie imi voi da voie sa nu uit si sa vorbesc cu maestrul care este acel spirit ce a stat la mine doar 8 saptamani pentru ca durerea provocata de plecarea sa a fost turbo reactorul de a aduce atatea alte suflete in experienta mea. Cum sunteti voi, cei ce ne vizitati de 14 ani in ce ritm puteti si doriti. Noi suntem aici oricum zi de zi, chiar si cand uneori a fi aici activ este ceva greu fizic sau emotional, cu tot pachetul nostru de experiente – stiute si nestiute de lume – traite de sufletele noastre si care sunt combustibilul multora din articolele pe care le cititi.

Stiu ca de 4 ani incoace acel suflet este acum cu cel ce i-ar fi fost tata in viata asta daca s-ar fi nascut, deci sunt bine impreuna. Iar eu cu fiica mea, cu colegii mei, cu voi toti, suntem aici impreuna. Si este asa cum trebuie sa fie. 

Sa avem o primavara in care sa permitem placerilor vietii sa ne bucure sufletul.

Va imbratisez,

Cristina Niculescu