Shop
Ultimele 100 de articole

Cazuri reale: Cand copiii isi ranesc parintii pana la lacrimi

13 decembrie 2018, , Vizualizări: 17,783
copiii isi ranesc parintii - sfatulparintilor.ro - pixabay_com - family-3817043_1920

Baietelul Cristi are 8 ani si este in clasa a 3 a. Intr-o zi, Cristi vine de la scoala suparat nevoie mare. Gaseste un moment prielnic si isi intreaba tatal: “noi de ce nu avem o masina asa frumoasa ca a prietenului meu, Gabi? Dar chiar asa, de ce nu avem deloc masina?”. Tatal tace. Inghite in sec in timp ce incearca sa isi caute cuvintele potrivite ca sa isi lamureasca fiul. Si nici sa nu se pozitioneze in fata lui drept un looser. O mai veche durere, ingropata sub masti si straturi, iese la iveala si ii inteapa inima. Asa mult ar dori sa fie acceptat asa cum este… Dar oare el se accepta pe el asa cum este?

 

Daniela este in clasa a 6 a si vrea si ea in excursie alaturi de alti copii din clasa. Dar parintii nu au bani sa ii dea.

 

Nu toti copiii din clasa au bani pentru excursie si acest lucru este un element de diferentiere intre ei. Brusc, se privesc si se impart in doua grupuri: cei care au si cei care nu au bani de excursia de 2 zile.

Daniela reproseaza parintilor ei, seara la televizor, printre lacrimi si zbucium: “voi de ce sunteti asa de saraci si nu imi puteti oferi ce ofera alti parinti copiilor lor?? Eu eram fericita daca ma duceam in excursie… Asa, stau in casa ca fraiera. Pentru ca voi nu ati fost in stare sa aveti mai multi bani, cu toata facultatea voastra!”.

Cei doi parinti raman interzisi si se privesc unul pe altul… Tatal raspunde agresiv vorbe de aparare, certandu-si fiica pentru obraznicie. Mamei i se umplu ochii de lacrimi. Lacrimi de neputinta, revolta, furie, tristete. Nu prea stie sa gestioneze situatia, cel putin nu pe loc. Ambii si-ar dori sa fie acceptati asa cum sunt…

 

Dar oare ei se accepta pe ei asa cum sunt?

 

Fetita Ana are 10 ani. Intr-o zi, satula de laudele colegelor sale pe diverse lucruri ce tin de realizarile sau identitatea parintilor lor, gandeste „Imi e rusine cu mama. Nu e la fel de cocheta ca mamele altor fete. Nu are genti si bijuterii ca ele. Ba mai mult este si mai grasuta decat ele. De ce nu am si eu o mama cu care sa fiu mandra?”. Gandurile ei nu raman mult timp nerostite. Caci asa sunt copiii, spontani si uneori cruzi. Fara menajamente ii spune mamei: “Tu de ce nu esti slaba ca mama lui Alina? Ea cum poate sa aiba 48 kilograme si tu nu?”. Mama ramane blocata. Pe moment chiar nu stie ce sa raspunda.

Se simte umilita, jignita, neputincioasa. Si-ar dori asa de mult ca fiica ei sa fie mandra de ea. Dar nu stie ce sa faca mai mult din ce face sau sa fie mai mult decat a reusit sa fie pana acum… Se simte comparata cu toata lumea care e deasupra ei pe vreun domeniu sau altul… Asa mult ar dori sa fie acceptata asa cum este…

 

Dar oare ea se accepta pe ea asa cum este?

 

Iar Alexandru are 23 de ani si locuieste impreuna cu iubita lui cu chirie. Ca orice cuplu de tineri care decid sa isi ia viata in maini si sa stea separat de parinti, se ajung mai dificil cu banii. Alexandru, impins de la spate de iubita, nu gaseste altceva de facut mai bun decat sa vina intr-o seara acasa la apartamentul parintilor si sa faca o scena: “normal era ca voi sa imi fi putut asigura un viitor, sa imi fi putut da un apartament, macar o garsoniera ca sa am un start bun in viata!! Asa, eu ma chinui si nu simt ca parintii m-au ajutat! De ce nu ati fost in stare??”. Si pleaca, neasteptand niciun raspuns, parca singura dorinta a fost sa se racoreasca, iar consecinta nu s-a lasat asteptata prea mult. Peste doua zile, tatal lui sufera un atac cerebral pe strada.

 

Durerea neacceptarii de sine deja a atins un alt nivel…

 

Inca de cand intra in contact cu mica fiinta numita copil, orice parinte se straduieste sa fie cat mai bun si sa aduca fericire in viata lui, sa nu ii lipseasca nimic si sa ii ofere iubire, cele necesare traiului si o educatie cat mai buna.

Ce ne facem insa atunci cand, oricat de mult ne straduim, ceea ce suntem, ceea ce putem, ceea ce realizam pentru copiii nostri nu este suficient pentru asteptarile lor? Ce facem cand echilibrul familiei se destrama din pricina inevitabilelor comparatii pe care copiii le fac intre situatia lor si situatia altor copii de la scoala sau chiar gradinita? Cand atractia vietii altora e asa de mare incat copilul se intoarce impotriva parintilor sai, acuzandu-i, judecandu-i?

 

Atat de mult ne straduim sa nu ne ranim copiii, invatand tot felul de lucruri utile in parenting, de la cuvinte de rostit sau de nerostit pana la actiuni de facut sau de nefacut…

Insa putini luam in calcul ce se intampla cu sufletul parintelui atunci cand copilul este cel care raneste, deseori fara sa isi doreasca, ci doar strigandu-si frustrarile sau neintelegerile?

 

Multe armonii in familie se destrama pe situatii ca cele de mai sus. Pur si simplu, parintii se simt atat de raniti incat nu vor sa simta durerea si se inchid in ei sau in spatele ideii ca sunt parinti si au dreptul sa tipe, sa se supere, sa isi arate dezamagirea sub abordarea “dupa cate am facut pentru tine, tu asta imi spui acum?”.

 

Dar asa nu se rezolva nimic. Nici copilul nu va fi mai empatic cu viata parintelui sau. Nici parintele nu isi va asuma realitatea proprie in fata sa si in fata copilului.

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Cuvinte cheie: , , , ,

Loading...
Organic India
Disney
Gradinita
Scrie și tu
Nu necesită conectare click aici pentru toate intrebarile
Aboneaza-te
la Newsletter-ul zilnic
Primeste pe mail noutatile Sfatulparintilor.ro. Citeste politica de confidentialitate.

Recomandări

Cele mai noi

Vezi cele mai noi 100 de articole

Cele mai citite din categorie

Meniu