Exercitiu de apreciere si multumire

În ultimul timp am întâlnit câţiva oameni în viaţa cărora există lucruri bune şi frumoase, dar pe care ei nu le pot aprecia. Mi-am amintit că mi s-a întâmplat ceva asemănător cu mulţi ani în urmă, la un seminar. Se făcea „o meditaţie de apreciere şi mul­ţu­mi­re”!

Când ni s-a cerut să ne concentrăm asupra aspectelor pe care le putem aprecia în viaţa noastră, m-am trezit într-un pustiu interior, din lăuntrul căruia doar mintea nega­tivă repeta continuu: „Ce să apreciezi? Nu ai ce să apreciezi”. Mintea depăna doar lipsurile, frustrările, eşecurile, problemele şi suferinţele pentru ca restul, lucrurile bune şi frumoase ale vieţii, să rămână undeva, într-un spaţiu al minţii la care nu aveam ac­ces în acele momente. În vreme ce fe­nomenul ­de nemulţumire se petrecea, meditaţia continua şi eu conşti­en­­tizam nefirescul situaţiei. Asta m-a îndârjit şi m-a impulsionat să-mi do­resc să transced imediat mintea ne­gativă, care mă sabota în acele momente.

M-am străduit să mă concentrez asupra oamenilor buni din viaţa mea, dar pentru asta a fost nevoie să-mi iau atenţia de la frustrări, de la nemulţumiri şi de la ceea ce părea în nere­gulă.

Am apreciat ziua care începuse, soarele care se prăvălea straşnic prin ferestre şi chiar simplul fapt că cineva îmi amintise „să apreciez şi să mul­ţu­mesc”. Am parcurs momen­tele în care fusesem fericită, clipele în care iubisem pe cineva şi pe acelea în care fu­sesem iubită. Le-am mulţumit în sinea mea oamenilor care mă ajuta­se­ră în momentele grele ale vieţii, celor care mă apreciaseră, celor care – prin blândeţea, bunătatea şi frumuseţea comportării lor – m-au im­pul­sionat în bucuria de a fi şi a trăi.

Dacă a fost catastrofal la început să-mi iau mintea de la nefericire şi dezastru, pe măsură ce izbuteam să găsesc încă un motiv de apreciere şi mul­ţu­mi­re, devenea tot mai uşor şi mai uşor… să apreciez. Amintirile apăreau de la sine, iar lucruri pe care nu mă gândisem vreodată să le apreciez apăreau singure… în câmpul minţii. Aşa că am văzut în interior fru­mu­se­ţea dimineţilor şi am apreciat… curge­rea firească a zilelor. Faptul că des­chideam ochii şi eram conştientă de existenţa camerei mele, de căldura pa­tului în care dormisem, de caracte­rul frumos şi bun al unor oameni care fac parte din viaţa mea era… de apreciat.

Citeste si: Rugaciune de multumire. Cele mai puternice rugaciuni de multumire. Spune-le zilnic!

Dintr-o dată am simţit că nu-mi lip­sea nimic în mod esenţial, ori că ceea ce-mi lipsea era, probabil, doar ceea ce nu aveam nevoie.

Mintea s-a bucurat când a putut observa ce mi­nunăţie poate fi faptul simplu că poţi merge. Faptul simplu că poţi în­tinde mâna să mănânci. Faptul simplu că te trezeşti cu un acoperiş dea­su­­pra capului. Faptul simplu că poţi visa orice vrei şi poţi imagina tot  ce-i mai frumos dacă vrei. Mai mult, poţi alege să apreciezi şi, în vreme ce găseşti zeci şi sute de lucruri pe care le poţi aprecia pentru că sunt chiar prezente în viaţa ta sau au fost pre­zen­te, începi să te simţi mai bine. În­cepi să vezi cu alţi ochi lumea şi viaţa. Începi să conştientizezi că nu-i atât de important ce şi cât ai, dar este deosebit de important să poţi aprecia ceea ce ai. Să te poţi concentra asupra lucrurilor frumoase, deja prezente în experienţa ta, este un prim pas într-un gradios act de creaţie. Este un pas fantastic către ameliorarea stării tale interioare şi către vindecarea ochiului minţii, care suferă pentru că a ales mai înainte să vadă ce-i rău, ce nu ai, ce nu poţi, ce nu eşti, ce nu eşti în stare, ce n-ai făcut sau ce nu fac alţii pentru ca tu să fii fericit.

Dacă nu vezi ce ai acum este pentru că mintea s-a concentrat asupra a ceea ce nu ai.

Dacă vei continua să gândeşti că nu poţi aprecia nimic din ce ai, nu poţi vedea ceea ce chiar ai. Vei spune „nu am, nu pot, nu sunt fericit, este imposibil”. Iar unul care te priveşte se poate cruci, gândind: „Dumnezeule, de-aş fi avut eu ce are omul ăsta”! Însă, degeaba vede altul ce ai tu. Condiţia existenţei este aceea ca tu să percepi fericirea, tu să apreci­ezi, tu să fii mulţumit.

Fără gândurile şi trăirile tale, ţi se pot pune palate sub tălpi şi ţi se pot da… scări de aur ca să te urci la cer; cu siguranţă, fără să apreciezi, vei vedea că tu vrei o scară care duce la Pământ, că tu vrei… o îmbrăţişare pe care o vezi absentă, adică altceva decât ceea ce ai şi altceva decât lucrul căruia îi poţi mulţumi pentru că este. Avem nevoie să recuperăm puterea noastră de a aprecia şi puterea de a spune „mulţumesc”, fie şi numai în sinea noastră. Un ceas de apreciere interioară poate face miracole pentru minte, pentru inimă şi pentru viaţă!

Multumim doamnei Maria Timuc si Jurnalului National pentru acest articol

foto: Depositphotos.com