O noua zi se incheie. E 8.30 seara. Plec de la birou, ajung grabita la mama de unde trebuie sa o iau pe Maria si sa traversez Bucurestiul ca sa ne incadram intr-un timp de bun simt pentru ca sa ii fac baita, sa citim povesti, sa o culc. Nu reusim niciodata ca acest program de seara sa se incheie mai devreme de ora 23.30. Oricat ma straduiesc, ma agit, ma necajesc, ma blamez ca nici azi nu am reusit sa plec ceva mai devreme.
In graba, in mare graba, abia reusesc sa imi salut parintii, sa verific ca totul e ok cu ei, tata te mai doare piciorul?, mama ai fost la dentist azi? dar cu radiografia aceea cum este? Si tot asa. Ma simt vinovata si astazi, ca nu am timp nici sa iau loc un pic. Stiti si voi la fel de bine ca si mine aceste trairi.
In drum spre casa, copila ma intreaba…
“Mami, pe mine de ce nu ma duce transportul gradinitei direct acasa, ca pe alti copii, si eu sunt singura care mai sta cateva ore la bunici pana vii tu sa ma iei?”. In acest timp suna telefonul. Tot o problema de serviciu. Nu am cum sa nu raspund, responsabilitatile ard si eu le duc in spate pe toate, doar. “Maria, mai incet, vorbesc la telefon, stii ca nu e politicos sa vorbesti tare”.
Ajungem acasa, reusesc sa schitez o conversatie cu sotul meu; subiectele pe care vrem sa le atingem sunt asa de multe si desigur ca nu e timp pentru ele. Trebuie pregatita o cina in graba – ceea ce americanii numesc frugal meal – ca sa ma incadrez in timp, doar – doar reusesc sa culc copilul macar azi la o ora mai decenta, ca sa fie odihnita a doua zi, ca asa am citit un articol intr-o revista buna, ca cei mici au nevoie de minim noua ore de somn pe noapte.
Citeste si: Fa-ti timp, mami, sa ma auzi!
In acest timp, Maria ma striga…
“Mai incolo, Maria, te rog, incerc sa vorbesc cu tati.” Dupa trei incercari esuate, copilul de cinci ani vine la mine la bucatarie, imi ia mainile in mainile ei, isi pune manutele pe obrajii mei si ma priveste fix in ochi. Si imi spune : “Mami, ai ochi asa de frumosi. Hai sa te invat sa asculti cu ei. Eu asa te ascult pe tine, mami, cand imi vorbesti, cu ochii. Asa ajunge la inima ce spune celalalt. Fa-ti timp, mami, sa inveti sa asculti cu ochii”. Apoi a plecat, tarandu-si soricelul de plus dupa ea.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Lacrimi de vinovatie, de durere, de neputinta. Am inteles atunci ca oricate fapte facem pentru cei mici, ei simt ca sunt importanti pentru noi daca reusim sa intram in lumea lor cu adevarat si sa le acordam acel strop de timp de calitate dupa care jinduiesc toata ziua. De multe ori este imposibil sa iti schimbi intregul destin profesional ca sa ai mai mult timp de petrecut cu copilul. Dar ceva putem sa facem cu siguranta pentru ei: cand suntem cu ei, sa ii ascultam cu ochii.
Nu rata nici: Te iubesc! De cand n-ai mai auzit aceste cuvinte? Fii atenta la semne! Asa afli daca te iubeste sau nu!
foto: Depositphotos.com
