Lasi copilul sa se joace cu un copil cu special?

Generozitatea si empatia sunt doua trasaturi pe care voi dori sa le insuflu copilului meu inca de mic. Sa iti pese de semenii tai, cu atat mai mult de cei aflati in suferinta si nevoie, sa intelegi oamenii de langa tine, ce e in mintea lor, de ce actioneaza intr-un anumit fel aparent de neinteles pentru tine, sa le descifrezi ranile si suferintele si in functie de ele sa stii cum sa te porti cu fiecare in parte, nu e putin lucru.

Nu mereu reusim nici noi, ca adulti, sa ne comportam conform acestor doua valori, mai ales in perioadele noastre grele cand, la randul nostru, am dori ca cineva sa fie generos sau empatic cu noi, dar provocarea exista toata viata. De altfel, una din formele de a dezvolta un copil armonios si fericit este si aceea de a-i da ocazia sa isi exerseze atat generozitatea, cat si empatia. Sa vada ca nu e doar el pe pamant, regele absolut in fata caruia tot Universul se inclina in iubire.

In acest context, soarta mi-a oferit ocazia de a pune in practica ceea ce gandesc pe acest subiect cand, o data cu mutarea familiei intr-un alt cartier, am descoperit ca unii dintre noii nostri vecini aveau o fetita cu retard, atat locomotor, cat si neurologic. Respectiv, bietul copil merge cu o oarecare dificultate, dar are si dificultati de vorbire si deci si de evolutie intelectuala in comparatie cu varsta ei. Copilul este mai mare decat al meu.

Intre cele doua s-a legat o prietenie.

La inceput din curiozitate, dublata de natura iubitoare peste medie a fetitei mele, care ori de cate ori intalneste o persoana mai speciala, este exagerat de inimoasa, preia asupra ei durerea acelei persoane si isi doreste sa o ajute.

Prietenia si ceea ce copilul meu a avut de daruit afectiv acestei fetite, a fost ca un cadou al vietii nesperat pentru un copil obisnuit a fi respins mereu. Irina a vazut ca exista cineva care nu doar ca nu o respinge, dar ii spune “te iubesc” (iar ea raspunde “pe mine ???”), ii daruieste cadouri de ziua ei, isi face onomastica cu ea, o trateaza ca pe un om normal si chiar nu are o problema in a se juca cu ea.

Am avut intotdeauna emotii puternice si contradictorii legate de aceasta prietenie dintre copilul meu si fetita cu probleme. Cand fata mea era mai mica, ma temeam ca ii va afecta procesul de a invata sa vorbeasca corect, ca o va influenta. In egala masura ma bucuram ca invata sa iubeasca neconditionat, intelege din practica faptul ca oamenii sunt diferiti, ca unii sunt mai necajiti si ca noi, cei fara asemenea probleme, nu suntem cu nimic mai grozavi pentru asta, ci tot lui Dumnezu trebuie sa ii multumim.

Copilul meu a invatat rapid aceasta lectie

Seri la rand au mancat cina impreuna, s-au jucat intr-o limba evident necunoscuta de mine, caci ea era printre putinii oameni care intelegea ce spunea fetita din vecini; mai mult, era singurul copil care ii daruia atentie, prietenie si iubire. Restul lumii o respingea din motivele sociale cunoscute, desi copila nu avea nici o vina si nu era de respins.

Anii au trecut si, o data cu ei, ambele fetite au evoluat, intrand in etapa lor urmatoare de dezvoltare. Emotiile mele s-au estompat, ba chiar  am incurajat-o pe a mea sa nu o abandoneze pe aceasta fetita, oricati noi prieteni si-ar face, pentru ca nu e corect si ar suferi ingrozitor. Insa acum si trairile mele au intrat intr-o noua etapa. Realizez tot mai acut ca fata mea, ajunsa la varsta scolii, nu are cum invata lucruri noi de la prietena ei, al carei intelect a stagnat la varsta de patru ani. Dar Irina este de ani de zile tovarasul ei de joaca permanent, o parte importanta din viata fetitzei mele. Iar o parte din copiii din jur, cu care ea s-ar juca in mod normal, o evita pe fiica mea din pricina prieteniei cu fetita cu nevoi speciale. Evident ca ea nu intelege si ma intreaba: “Mami, dar de ce acei copii nu vor sa se joace cu noi? Daca eu ma pot juca cu Irina, ei de ce nu pot?”. Cu alte cuvinte, e un pret de platit si pe care noi il platim.

Deci, pe de-o parte am reusit sa imi ajut copilul sa invete de mica sa fie generoasa si empatica si chiar iubitoare fata de un alt seaman al sau aflat in suferinta pe viata, dar, o data cu trecerea timpului, aceasta prietenie nu pare a-i mai aduce ceva bun pentru dezvoltarea ei mintala, ba o mai tine si departe de alti copii de varsta ei, cu preocupari similare, cu care, daca s-ar imprieteni, ar avea poate relatii care i-ar stimula evolutia intelectuala.

Nu o pot indemna in mod direct sa isi abandoneze prietena

Ar fi ca si cum i-as preda eu, cu mana mea, lectia tradarii si abandonului. Ma simt vinovata pentru ca gandesc si simt aceste lucruri. Daca intervin sa ii stric prietenia, ma aliniez cu restul familiilor din cartier care asa de facil au decis inca de la inceput ca nu vor sa aiba de-a face cu aceasta fetita, negandindu-se o clipa ca oricand puteau fi in pielea acestor parinti necajiti. Daca nu intervin, deja apare o incompatibilitate prea mare intre ele doua si fata mea nu va invata sa gestioneze relatii sociale cu alti copii, pe picior de egalitate, atata timp cat cercul ei e limitat la o singura fetita, un copil bun, dar care, din pacate, nu are cum stimula si imbogati mintea si abilitatile sociale ale fiicei mele.

Sunt zile si ore in care imi zic ca timpul le va decanta si aseza pe toate. In alte momente, cred ca trebuie sa preiau eu controlul si creez pretexte de a le impiedica sa se joace impreuna, convinsa ca e mai bine asa pentru copilul meu, desi ea se supara pe mine si ma acuza ca sunt rea.

Alteori le las sa se joace, zicand ca are grija Dumnezeu sa iasa totul bine pana la urma pentru fiecare dintre ele si ca in cazul acesta, sufletul copilului e mai important decat mentalul; lasa, ca are ea cum sa evolueze pe linie intelectuala din belsug in restul timpului.

Sigur ca nu stiu cum e mai bine si continui sa ma zbucium incercand sa gasesc o solutie buna si corecta si pentru fata mea si pentru prietena ei. Cert e ca sunt ingrijorata si ma simt vinovata. Este o lectie de viata pe care mi-as dori ca atat eu cat si fetita mea sa o invatam si trecem cu bine. Dar, oare cum e mai bine?

Tu ce ai face in locul meu? Te-ai aflat vreodata intr-o situatie similara?

foto: Depositphotos.com