Știu, titlul este dur și cu siguranță v-a stârnit curiozitatea. Însă nu este pus acolo doar pentru asta. Este pus pentru că este adevărul. Este umbra dureroasă încărcată de vinovăție și frustrare care mă va urmări toată viața. Pentru că mă simt o criminală de fiecare dată când retrăiesc momentul care m-a determinat să iau cea mai grea decizie din viața mea.
Era o vară frumoasă, ne întorceam liniștiți și odihniți alături de fiica noastră din Grecia, dintr-o vacanță perfectă. Cum am ajuns acasă am vomitat și mi-am dat seama că s-ar putea să fiu însărcinată. Ne doream al doilea copil de ceva vreme și încercam de multe luni să îl concepem. Mi-am făcut teste de sarcină, toate pozitive.
Bucurie imensă! M-am programat la medic pentru confirmare. A mai durat o săptămână până ce am ajuns la medic, timp în care eram extaziați amândoi. Acum îmi amintesc că stăteam în pat și simțeam că este ceva în neregulă, simțeam mici săgeți de durere în uter, pe care nu le simțisem deloc la prima sarcină. Însă am ales să le ignor. Nu le-am dat atenție. La ecografie însă vestea a venit ca un ciocan în moalele sufletului. Sarcina se prinsese de cicatricea de cezariană și exista pericolul de 80% ca, o dată cu dezvoltarea bebelușului, uterul meu să se rupă și să fac hemoragie și posibil să murim și eu și bebelușul.
Citește continuarea pe Qbebe: http://bit.ly/3qyIu71
